La La Land, musical si romance in doze optime

la-la-landRelatia mea cu musicalurile a fost nefunctionala spre inexistenta. Pana la La La Land. In timp ce ma uitam la o emisiune MTV de nivelul Cribs, am descoperit un tip care isi declara ura nesfarsita fata de musicaluri, argumentand ca nimeni nu se comporta asa in viata reala. Am rumegat putin emisiunea si ceea ce a spus individul mi s-a parut demn de preluat. Da, muzicalurile nu aveau nicio noima. Cautam prea mult realism, si am inteles tarziu ca industria filmului, mai ales cea de la Hollywood, este foarte mult despre entertainment si joaca. Europeanca pursange!

Dupa un teambuilding in care, ca activitate de echipa, a trebuit sa invatam o zi intreaga coregrafia „Singing in the Rain”, mi-am cimentat dispretul fata de orice forma de dans in cinematografie. Ce ironie, cel mai bun musical al lumii m-a facut sa detest si mai mult genul.

M-am dus foarte sceptica sa vad La La Land, insa m-a luat prin invaluire si mi-a inmuiat inima (nu doar datorita lui Ryan Gosling :D). La La Land gaseste echilibru intre muzica, dans si-o-ndragosteala, adica toate minunile care fac oamenii mai vii.

Sebastian (Ryan Gosling) este un pasionat de jazz care viseaza sa aiba propriul bar. Mia (Emma Stone) isi doreste o cariera in actorie si, printre party-uri si job, merge la auditii.

Cei doi incep o relatie care ajunge sa evolueze normal. Vezi pe ecran doi oameni cu care poti empatiza. Pornesc cam la fel de pierduti din punct de vedere profesional si apoi ii urmaresti cum cresc impreuna.

La La Land este, inainte de toate, un film facut din dragoste pentru muzica. Stim deja ca Damien Chazelle, regizorul, are o pasiune pentru jazz de cand am vazut Whiplash. Daca ciuliti urechile, veti auzi o bucata de percutie Whiplash in La La Land :). Ryan Gosling a invatat sa cante la pian toate melodiile din film, astfel incat sa nu fie necesar sa aiba o dublura. Dedicare si suflet!

Miscarea camerei este armonioasa si are foarte putine „taieturi”, astfel ca imaginea pare sa danseze impreuna cu restul actorilor si intra in „hora”.

La La Land este o reinviere si o reinterpretare a genului, mai aproape de zilele noastre, mai naturala. Nu se exagereaza cu momentele de musical, ba mai mult, sunt introduse cu logica, uneori chiar ti-ai putea imagina, apropo de problema mea cu realismul, doi oameni care danseaza si canta in strada. De ce nu? Voi nu v-ati imbatat niciodata?

Reteta castigatoare pentru La La Land a avut doua ingrediente de baza: nostalgia pentru musical-uri si o pereche formata din „America’s darlings”: Ryan Gosling si Emma Stone.

Daca femeile pupa asfaltul pe care calca Ryan Gosling, barbatii o iubesc pe Emma Stone, o combinatie intre hot + the girl next door + roscata + ochi albastri mari cat gura Juliei Roberts. Daca vreti sa vedeti La La Land, inainte de toate si de orice, trebui sa intelegeti ce inseamna Ryan Gosling pentru Internet si pop culture. Asa ca, urmariti fenomenul romanesc „Hei fato” si pe cel american „Hey girl„. Yes, I know, it’s a great time to be alive!

Perechea Stone-Gosling a mai jucat in Crazy, Stupid, Love., unde Emma, in momentul in care Gosling isi da jos camasa si dezveleste un six pack de pus in rama, ii da replica mea favorita: „OMG, you look live you’re photoshoped!”

Ce invatam din filmul asta: ca orice relatie ar trebui sa te transforme intr-un om mai bun, sa te ajute sa cresti. Atata vreme cat evoluezi alaturi de cineva, timpul nu are cum sa fie pierdut. 🙂
Fara a incerca sa va dezumflu, ci doar sa va aduc cu picioarele pe pamant, La La Land nu este vreo capodopera, este inca un film comercial, insa nu face nimic gresit si n-are cum sa nu-ti intre pe sub piele. E ca si cum ai vedea un copil frumos si, desi ai mai vazut atatia, daca ti se arata o poza cu al 221.334.343-lea tot o sa-ti placa.
Hei, Ryan, pregatesti si tu o promotie la bastite pentru urmatorul film? Nu de alta, dar bocim ca apucatele de la The Notebook incoace!!!
Pe final, va las cu doua piese pe care veti vrea sa le ascultati pe repeat dupa film:

Anunțuri

Hacksaw Ridge, povestea lui Desmond Doss

poster01Ieri dimineata, ma uitam in oglinda si am vazut ca fondul de ten si-a gasit loc in doua cute noi de sub ochi. Am contemplat ideea de a nu ma mai machia niciodata, poate asa o sa imbatranesc mai incet, dar am zis ca ar trebui sa o las mai moale cu rezolutiille pe noul an.
Pana s-a asezat mancare ade la pranz, pe stiri curgeau titlurile despre pacatele viitorilor ministri din cabinetul Dragnea.
Cuprinsa de tristete, in pragul unei depresii post1si2ianuarie , mi-am zis ca singurul remediu la durere este o durere si mai mare. Asta-i din secretele medicinei masochiste. Te doare capul, iti trantesti un ciocan peste picior. Simplu! Esti trist, mergi la un film, ca sa vezi ca altii au dus-o si mai prost. Cautam o drama mare. Cea mai mare. Vazusem deja Julieta, asa ca Almodovar, panaceul depresivilor, s-a dus. Din fericire, Mel Gibson nu face filme des, dar Hacksaw Ridge a aparut in viata mea atunci cand aveam mai multa nevoie.
Pe seara, mi-am facut rezervare la film, am stat la coada la bilete, am stat la coada la Penti, unde o tanti, pe care am vazut-o ulterior la Romania TV in platou, s-a bagat in fata mea.
Am ajuns si-n sala de cinema. Doamne ajuta! Urma sa vad povestea lui Desmod Doss, primul soldat american, care, desi a refuzat sa foloseasca o arma de foc pe front!!!, a primit Medalia de Onoare, cea mai mare decoratie militara in SUA. De aici si traducerea in limba romana a titlului: „Fara arme in linia intai”.
In prima jumatate a filmului, aveam impresia ca ma uit la un Hallmark movie, asta si din cauza structurii in doua segemente:  „ultima noapte de dragoste”, cum ar veni, cu mult Hallmark, s-apoi „prima noapte de razboi”. Mereu mi-a placut antiteza.
„Ultima noapte de dragoste” a fost lunga. Domnul Gibson, zis si Mel, ne face cunostinta cu Desmond, un baiat simplu de la tara, nascut in Virginia, adventist de ziua a saptea, cu o credinta de neclintit, care stie foarte bine ca cel mai mare pacat in fata lui Dumnezeu ar fi sa-ti ucizi aproapele. Ii cunoastem familia si-l vedem cum se indragosteste, cum se plimba prin padure, cum isi pupa iubita pe stanci, cum merge la film…, s-apoi cum, manat de propria constiinta, se inroleaza ca medic in armata, urmand sa ajunga pe front, in Al Doilea Razboi Mondial, de partea Americii. Totul bine la inceput, camarazi prietenosi, frumos, pace, aproape ca vrei si tu sa fii acolo, sa fii patriot.
Apare Vince Vaughn in scena, moment in care eu ma gandesc ca Mel Gibson si-a pierdut ultimii neuroni intr-o sticla de spirtoase. Serios, ma uitam la sergentul Vince Vaughn cum facea glumite! Il asteptam cuminte pe Adam Sandler.
Lui Desmond ii merge totul bine pana cand anunta ca nu vrea sa puna mana pe o arma. De ce? Pentru ca „thou shalt not kill” este una dintre cele 10 Porunci. Urmeaza un sir de evenimente care frizeaza absurdul. Desmond continua in incapatanare si reuseste sa ajunga pe front in batalia de la Okinawa, fara a avea o arma in dotare.
Incepem „prima noapte de razboi”, iar Mel Gibson ne baga pe front si nu are mila. Realismul este feroce si nu poate fi descris. Mi-am strans palmele, mi-am incolacit picioarele, m-am mutat de pe o parte pe alta a scaunului si m-am foit ca-ntr-un cosmar. Am avut momente in care m-am intrebat daca mai pot sa duc filmul. Era cumplit si-mi venea sa plang.
Am simtit frica, deznadejdea, furia, durerea, teroarea si neputinta. Daca razboiul nu da 2 bani pe viata, Desmond Doss este, asa cum a fost si numit, „the unlikely hero”, cel care, dupa un atac de artilerie asupra japonezilor, refuza sa paraseasca frontul, chiar daca isi risca viata, si ramane sa caute supravietuitori pe care-i salveaza.
75 de oameni, care altfel ar fi fost lasati in urma, ii datoreaza viata lui Desmond.
Pentru el conteaza viata si isi ia forta dintr-o credinta care muta muntii.
Omul asta a existat, a trait pana in 2006, am fost contemporani cu el! Mergeti la film, cititi-i povestea si incercati, cand o-ti fi in cumpana, sa alegeti the Desmond way.
Vorbeam cu un prieten si-i spuneam ca Mel Gibson, la cat sange imprastie prin filmele lui, e un fel de Tarantino, dar mai poetic.
I-am dat un 10 pentru ca Mel Gibson e nebun, pentru ca Desmon Doss a fost nebun, pentru ca a spus o poveste care trebuie stiuta, pentru ca efectele sunt impecabile, pentru ca pana si Vince Vaughn a parut om serios in filmul asta, pentru ca toata lumea joaca bine, pentru ca are umor, desi subiectul este tragic. I-as fi dat un 9 pentru siropurile de la inceput si pentru felul evident in care a jucat cartea povestii bazate pe fapte reale pentru Oscaruri, dar il iertam.
Tot nu-mi place de Vince Vaughn.
Ce invatam de aici: Make love, not war!
Da, am ascultat Nickelback – Hero cat scriam. Daca vrei sa spui ceva urat despre Nickelback, choose de Desmond way and be kind. 😀