Cand simti ca pierzi controlul, Don’t Move

Don't_Move(2004)Dupa o zapuseala ca-n La Tiganci, sa deschizi geamurile larg, sa-ti torni un pahar de vin, sa-l lasi pe betivul de Tom Waits sa cante si sa-ti tragi un scaun langa pervazul balconului, cat sa te atinga putin ploaia pe-un picior, pare sa fie momentul urban perfect.

La fel de abundente ca ploaia din seara asta am inteles ca au fost si bocetele la citirea cartii „Non ti muovere”, scrisa de Margaret Mazzantini.

Margareta noastra este doar sotia lui Sergio Castellitto, regizorul filmului Don’t Move.

Ce vrea sa spuna autoarea si apoi regizorul: ca un domn cu o nevasta nu doar frumoasa, ci superbuna, desteapta si devreme acasa (Claudia Gerini), intr-o zi torida ca-n La Tiganci, ramas in pana printr-o mahala, o descopera pe Italia. Nu tara, ci o fatuca usor cracanata, incercanata si cu o fata de Sfanta Vineri, dar cu un corp de Penelope Cruz. Caci da, Penelope Cuz joaca superb rolul curvei de mana a doua.

Eu astept cu interes un film despre povestea de dragoste imposibila dintre o corporatista si un antreprenor, insa, intre timp, s-a facut filmul despre povestea de dragoste posibila dintre un mare medic si o vanzatoare de tigari urata cu crengi.

Don’t move” e despre multele momente in care vrei ca lumea sa stea in loc, pentru ca pierzi controlul: cand cineva urmeaza sa-ti dea o veste proasta si stii asta, cand copilul tau are un accident, cand te-ai indragostit, cand vrei sa fii un animal, cand un om moare si nu poti face nimic si tot asa.

S-ar putea sa fie un film care sa fi adunat toate dramele lumii in cele doua personaje si in povestea lor.

Spre intristare, spre introspectie, spre descoperire si spre orice altceva ar trezi in voi, va recomand filmul Don’t Move. Daca nu pentru altceva, macar pentru o Penelope Cruz senzationala si pentru tatele ei la fel de senzationale. Daca va atrage, Sergio Castellitto are vreo doua iesiri de American Psycho. Da da, regizorul este si actorul din rolul principal. Permiteti-mi sa cred ca a avut o fantezie cu Penelope.

La final de film m-am intrebat care-i rolul mai bun: Italia, amanta, sau Elsa, sotia? Pentru toti cei tentati sa raspunda Timoteo, stati linistiti, ca nimeni nu ieste fericit din povestea asta. De reflectat.

Enjoy si nu uitati ca viata e frumoasa, monogamia nu exista, fidelitatea e o alegere, iar alegerile, la fel ca oamenii, se schimba in timp.

Mi-am risipit norocul pe 2 hotdogi la concertul Kings of Leon

Eram de mai bine de juma’ de ora la coada de mancare cand au inceput sa cante Kings of Leon si am cantarit in gand: food or music?
Well, baza piramidei lui Maslow nu zice nimic de Kings of Leon. Aveam o vedere excelenta catre scena, asa ca am stat acolo si m-am bucurat ca fanii adevarati eliberau coada.

M-am dus la concert mai ales pentru LP, poate cea mai buna voce pop, pop rock (or whatever she’s singing) a momentului. E un sentiment ciudat sa te uiti, ca femeie, la o tipa gay cu aer de alfa male. I would totally, but would I?

Inapoi la Kings of Leon, marele merit al acestor baieti de la tara, mai exact din Tennessee, este ca, impreuna cu Miley Cyrus, fac genul country sa para cool. Al doilea mare merit e ca-l au pe fratele Caleb ca lead vocalist, iar vocea lui zguduie peretii. E cam rotunjor la fata, dar e simpatic.
Dupa filtrele de pe ecrane, ei par sa se simta foarte vintage, adicalea „ancorati in trecut”.

Inapoi la mancare, dupa alte 20 de minute de stat la coada, cand ajungem si noi, ca oamenii infometati, in fata cozii, si cerem 4 hotdogi, ni se zice ca mai sunt doar 2. Ultimii. Am primit norocul si m-am uitat cu mila la cei din spate, vreo 50, unii dintre ei statusera cam o ora la coada si aveau sa afle ca s-a terminat papica. Apoi m-am uitat cu mila la copiii de vindeau hotdogi. Bineinteles, spre amuzament, m-am proptit un pic mai incolo sa privesc circul, caci mie imi place sa vad cum totul se daramana Fight Club style.
Treaba mai nasoala e ca te obligau sa iei 4 jetoane nereturnabile. In aceste „conditiuni”, cata bere sa bei? Te gandesti ca lumea, venita de la 19:00 pana la 23:00, va dori si mancare. Aveam cate o masa cu 2 oameni de o parte si de alta a scenei care vindeau mancare pentru circa 1000 – 1500 de oameni din acel perimetru. De ce trebuie sa stai mereu la coada la chestii, cand sunt concerte? De ce?
Luati aminte, pace tuturor: poti sa faci tu evenimentul vietii, cel mai tare, cel mai bun, daca ai uitat de papica, o sa fie vai de fundu’ tau.

In rest, balade, niste Jesus prin versuri, mult Sex on Fire, caci alaturarea celor doua are logica, Walls, Waste a Moment, Notion. Au bagat o piesa mai heavy, dar am uitat versurile, asa ca nu am mai gasit-o si mi s-au terminat resursele de ascultat Kings of Leon pe saptamana asta. Ramanem la Use Somebody, cea mai trista melodie din istoria muzicii. Poftim:

De Movember, mi-am dat jos mustata

Ma uitam de vreo 3 luni catre sprancenele mele si le asteptam sa creasca, cum asteapta un copil de clasa primara sa-i creasca firicelul din bobul de fasole plantat in vata imbibata cu apa. Nu rasarea nimic nou, cica „nu mai aveam suficienta plantatie”, ca sa folosesc jargonul esteticienilor.

Se cereau masuri urgente cu rezultate garantate. Cautam un ROI bun, ca sa zic asa. Pai unde sa mergi, daca nu la mama lor, la „regina sprancenelor”. Nu chiar la ea, caci ea e in Los Angeles, dar la unul dintre saloanele Anastasiei Soare din Bucuresti.

Dupa cum vedeti, am scris in titlu de mustata si-am inceput sa povestesc de sprancene, o fi clickbait? O fi ca gluma aia la magazin: „Buna ziua, aveti cafea? Da? De care? Bine, dati-mi niste zahar.”  Nu nu, va gadil si cu mustata imediat.

Sa revenim. Sunt 4 saloane Anastasia Soare in Romania, din care 3 in Bucuresti: Baneasa Mall, Dorobanti si Radisson Blu. Eu l-am ales pe cel de la Radisson, ca ajungeam mai repede cu metroul de la Romana. La numarul de mobil de pe site nu raspunde nimeni, dar mi-am facut programare la ala de fix.

Dupa ce te-mbraci frumos, desi e casual friday, ca sa nu se vada ca esti o fata simpla de tara si ajungi cu 20 de minute mai devreme, o sa te asezi pe unul dintre cele doua scaune mari peste care bat lumini ca-n sala de operatie. Luminile acelea, la fel ca becurile din cabinele de proba, iti vor raul. Ele vor arata, cu sinceritate cruda, toate berile baute, toate noptile nedormite si tot parul de pe fata. E ca la spovedanie.

Ana, esteticiana mea, mi-a pus un sablon, mi-a desenat forma viitoarelor sprancene, mi-a cerut acordul, i l-am dat. Pana aici am fost pe flux, ca la corporatie. „Doriti sa epilam si buza de sus, e inclus in pret!” Chiar daca n-am auzit cuvantul „mus-ta-ta” articulat, „sa epilam buza de sus” m-a lovit. I-am spus ca ma mai gandesc, ca n-am facut asta niciodata, ca eu, in lumina mea, aveam impresia n-am. Sa recunosti ca ai o problema, asta e primul pas catre rezolvare. Eram in faza de negare. Stiti, cand imi dadeam in carti in liceu, la etalare., pe mine ma reprezentau cu dama blonda. In blonzimea mea, am crezut ca natura rezolvase problema mustatii cu multe generatii inainte, prin evolutie, si ca firele-s galbene, insesizabile.

In timp ce eu ma vedeam ajungand acasa si privind cu ura firele mustatii, Ana mi-a dat cu 233443 de creme, a pus ceara calda in jurul sprancenelor si a tras cu putere. „E totul ok?” ma mai intreba din cand in cand. Eu i-am zis „Da, nimic nu doare mai rau ca inghinalu'”. Ana a tras concluzia ca noi, femeile, suferim foarte mult. Propun sa ne linistim, nu-i tocmai simplu sa cresti stiind ca nu ai voie sa plangi, ca trebuie sa fii puternic si sa ai o gramada de bani, ca sa scoti fetele in oras si sa-ti intretii familia. La orice gen ai face acordul, o sa descoperim eternul „la tati ni-i greu”. Drumul la salon duce, inevitabil, catre concluzii grele legate de societatea in care traim si relatiile interumane.

Dupa ce mi-a si vopsit sprancenele, catre finalul sedintei, mi-am luat inima in dinti si i-am spus Anei ca renunt la mustata. Dupa 30 de ani, pentru prima data, ne-am spus la revedere. Ana a pus ceara calda pe buza de sus si a tras. Am aflat ca poate sa doara cam la fel de tare ca inghinalu’.

La final, beneficiezi si de un machiaj al sprancenelor. Cu mai mult creion de sprancene si cu mai putina mustata, am plecat, dupa vreo 30 de minute din salonul Anastasiei Soare.

Toata distractie a costat 200 lei: 150 de lei pensat si contur, 40 de lei vopsitul (stiu adunarea, multumesc). Cha- Ching!

Bineinteles, m-am dus direct la baie sa mai estompez putin machiajul, sa pozez noile strancene si sa le trimit femeilor din viata mea. Sper ca nu-s camere in buda de la Radisson. Daca sunt, ne vom distra impreuna. Bineinteles, in acelasi timp a intrat la toaleta Ana, esteticiana. Boing!

Intr-un final, am iesit din buda, am iesit din Radisson, mi-am plus gluga pe cap si am plecat pe jos, pe Calea Victoriei. Kabum!

Pe aceasta cale, ii multumesc bunului meu prieten Viki pentru ca mi-a dat ideea titlului, dupa ce i-am povestit ca mi-am epilat pentru prima data mustata.

De asemenea, folosesc acest prilej pentru a-mi cere scuze de la toti baietii pe care i-am pupat si „i-am intepat”. Probabil se uitau obsesiv la mustata mea, asa cum ma uitam si eu la parul lor din nas.

Sintra, locul in care incep povestile. Alea cu masoni!

Si uneori se termina, pentru ca vei ajunge la „capatul lumii” sau Cabo da Roca, dar acolo se termina doar pamantul. Daca ai desenat castele in copilarie, ti le vei aminti, caci fiecare castel din povesti ar putea fi Pena. Vei gasi fantani initatice si labirinturi secrete la Quinta de Regaleira, paduri cu negura in care-ti poti imagina hore de iele si o cetate ce a primit candva oameni mai curajosi ca tine, Castelul Mouros.

Sintra este parte a patrimoniului cultural UNESCO. Unde mai pui ca Sintra si imprejurimile sunt foarte prietenoase cu biciclistii (exista piste de biciclete chiar si in afara orasului).

Nu planuisem o excursie in Sintra inainte sa plec in Lisabona. De fapt, planuisem doar ca o sa fiu acolo de ziua Monicai si ca o sa repet, poate, cea mai tare excursie din viata mea: circuitul Braga – Porto – Aveiro – Fatima si Douro Valley sau casa vinului de Porto.

Bananaiam de vreo 2 zile prin Lisabona, am pus o poza pe Facebook si vad ca-mi scrie Cristina spunandu-mi ca nu ma mai primeste in Bucuresti daca nu vizitez Sintra. Eu deja imi imaginam o turma de racheti cu cefe late si geci kaki la intrarea in Bucuresti, pe acolo pe la Otopeni, cu niste bate, adunati in mijlocul strazii. Singurul lor scop ar fi fost, bineinteles, sa opreasca patrunderea mea in capitala fiind trimisi si comandati de Cristina. Din fericire, am vizitat Sintra, asa ca rachetii au stat la ei acasa si au mancat linistiti dulceata de gutui sau ce-or manca rachetii.

Am vorbit pe messenger cu Cristina vreo ora jumate despre Sintra. Eu intr-o camera de apartament din Campo de Ourique, Lisabona, ea sper ca la ea acasa. Si-am stat cu telefonul in mana, pe intuneric si o tot intrebam cum ajung acolo, de unde iau autobuzul, unde papa, unde pipi. De pipi nu cred c-am intrebat-o, dar m-am gandit.

Pe masura ce primeam mai multe informatii, am simtit un fel de chemare. Eu si inca vreo 500 de chinezi + 500 de englezi + 1000 alte nationalitati, devenise aglomerat pe acolo si enervant de turistic. Oricat de agorafob ai fi, chiar asa ca mine, Sintra iti va ramane tatuat in creier ca locul ala care voiai inca din copilarie sa existe si acum l-ai aflat.

Cum ajungi in Sintra:

Google este mereu prietenul tau si-ti arta traseul, dar eu am ajuns acolo:

  • cu masina in prima zi. Conform Google, faci vreo 30 de minute.
  • in a doua zi, cu trenul din statia Rossio sau Sete Rios (costa aprox. 5 euro dus-intors). Vin din jum in jum de ora. Eu am plecat din Siete Rios.

Atentie:

In Portugalia ai o cartela de calatorie reincarcabila (turcoaz-ish pentru metou + autobuz, verde pentru tren). Asigura-te ca ai una verde. Chiar daca nu ai bani pe ea, exista in statii automate in limba engleza. Pe mine m-au ajutat niste domni de la paza sa ma descurc, deci toata lumea de treaba.

Cum te pregatesti:

  • e ceva mai frig si o sa te cam bata vantul prin castele, asa ca sa ai o bluza in plus si poate ceva de pus la gat.
  • alegeti o zi cu soare, pentru ca vei petrece mult timp afara, chiar daca-s castele de vizitat.
  • ia-ti mancare si apa in ghiozdan. Nu-ti recomand sa mergi in Sintra pentru mancare. Sunt cafenele la fiecare dintre cele 3 obiective vizitate de mine, dar vei pierde timp si bani, daca te vei opri pe acolo.
  • poti sa pipi in mod organizat, fara probleme.
  • majoritatea obiectivelor se deschid la 10. Pleaca la vizitat cat mai devreme.

ZIUA 1:

Cabo da Roca

„Aqui

Onde a terra se acaba

E o mar começa” (Camoes)

 

Dupa un tur prin Districtul Lisabona sau Grande Lisboa, in care am inlcus Estoril si Cascais, am continuat drumul catre capatul lumii, Cabo da Roca.

Va recomand sa ajungeti aici la apus si sa spuneti, la fel ca noi, ca sunteti ultimii oameni care vad soarele pe cer in Europa. Gandul e frumos, aproape poetic, pana cand vezi un autocar de turisti care urmeaza sa parcheze si alte 200 de persoane care sunt deja acolo si-si fac selfie-uri cu „ultimul soare”. Iti dai seama mai tarziu ca mai sunt insulele, marinarii si nu te mai simti atat de special. Poti sa ignori toate lucrurile astea si sa te bucuri de un loc unic in Europa si de un apus memorabil.

Cum ajungi aici: noi cu masina, insa exista linia  de autobuz care pleaca din Sintra (403).

 

Boca do Inferno

Tine de Cascais, insa este foarte aproape de Sintra, exista si pana aici linia de autobuz 427 si ar fi pacat sa nu ajungeti si sa va uitati catre un Iad nervos, albastru, insa aducator de liniste.

Eu n-am inteles exact ce scrie pe placa de mai jos, dar am inteles ca e ceva despre o femeie roscat-caramiziu si o sinucidere, asa ca prietenii au tinut neaparat sa faca un mic misto si sa ma roage sa nu fac vreun gest. Nu de alta, dar spatiul e foarte prost securizat. La un search pe Google, am descoperit ca e un personaj ocult (A Mulher Escarlate, Scarlet Woman), un fel de Lilith. Iote placa, iote si roscata.

 

Sintra by night

Pe 15 octombrie era luna plina in Sintra. Am ajuns dupa lasarea intunericului, iar luminile de la Castelul Mouros se imprastiau in ceata care inconjura varful de munte.

Aparatul meu nu stie sa faca asa ceva, insa am gasit aici o fotografie:

iluminacao_mouros2_credits_psml

Dupa ce m-am minunat si-am simtit o atmosfera ca de Sinaie, ne-am dus sa mancam Travesseiro, un desert local traditional, la cofetaria Piriquita. Este foarte aproape de piata, centrul Sintrei, unde veti vedea si Palatul National.

La Piriquita o sa gasesti preparate foarte dulci, la fel ca-n toata Portugalia, variatiuni de foietaje cu crema de oua (gustul este asemanator cu al cremei de vanilie si, uneori, cu cel de crème brûlée).

Iata si niste preturi. Asta au consumat 3 persoane si a fost suficient.

20161015_202806

 

ZIUA 2 (ce recomand pentru o excursie de o zi)

Eu am facut turul in ordinea: Pena Palace – Mouros Castle – Quinta da Regaleira si este maximul pe care-l poti vizita atat ca timp, intr-o zi, cat si ca efort fizic si psihic. Daca ar fi sa mai merg o data, as incepe cu Quinta da Regaleira.

Fiecare obiectiv din Sintra este incarcat de semnificatii si povesti. Luati-va timp sa petreceti in fiecare loc, recomand cel putin 2 ore.

NU mergeti pe jos, daca sunteti la prima vizita. Drumul este abrupt si va fi obositor, plus ca o sa pierdeti timp pe drum.

Cum ajungi cu mijloacele de transport in comun:

Am plecat la 9 si 10 din Campo de Ourique, Lisabona, si am ajuns la Pena Palace, primul obiectiv, la 11:30.

  • tren de la Sete Rios sau Rossio.
  • autobuzul 434 (merge la Pena si Mouros) are statia fix langa gara, iei biletul de la sofer. Pastreaza biletul!
  • daca vreti sa vizitati alte obiective, alegeti alte linii de autobuz. Am facut niste poze, sper sa ajute.

Autobuzul 434 (tips & tricks):

  • Biletul costa 5 euro, se poate urca si se cobori cu acelasi bilet. Nu este autobuzul Hop on – Hop off de 12 euro.
  • Vine cam la 15 minute si incepe sa se aglomereze in orele de varf.
  • In Portugalia se urca si se coboara civizilizat. Se urca doar prin fata si se coboara prin mijloc sau spate. Cand astepti autobuzul 434, pe traseu, stai cat mai aproape de panoul care indica statia, acolo se va deschide usa din fata.
  • Daca nu respecti regula de mai sus, s-ar putea sa-l astepti pe urmatorul, inca 15 minute.
  • Daca vrei sa n-ai treaba cu aglomeratia si asteptatul autobuzul, ia biletul pentru autobuz hop on-hop off de 12 euro. Vine mai des.
  • Merge intr-un singur sens, nu-l astepta pe partea cealalta, nu va veni niciodata.

Eu m-am asezat fara sa-mi dau seama langa panou, pentru ca voiam sa fac pozele de mai sus si am fost printre cei 5 din vreo 30 care s-au urcat in autobuz la statia aia. N-a fost corect, erau si alti oameni inainte, dar aveam de ajuns la Quinta da Regaleira :D. Iertare!

Luati bilete din gara Sintra:

  • Pena si Mouros fac parte dintr-un traseu oficial, asa poti economisi timp petrecut la cozi si cativa bani luand biletele din gara Sintra
  • Cost total: 20,9 euro (13,30 euro pentru Pena Palace & Park, 7,60 euro pentru Mouros)
  • Quinta da Regailera: 10 euro cu tur ghidat in EN de o ora jum, 6 euro fara tur. Nu merita sa mergeti fara tur.
  1. Pena Palace

Statia pentru Mouros Castle este inainte in turul cu autobuzul, insa va recomand sa incepeti cu Pena, pentru ca apoi ajungeti pe jos la Mouros.

La intrarea in Pena o sa vedeti un autobuz care va va lua 1,5 euro pentru a va duce pana sus. Nu merita. E o plimbare de 5-10 minute, in urcare, prin padurile incetosate ale parcului Pena. Bucurati-va de drum, desi o sa va cam taie respiratia si la propriu si la la figurat.

Daca dati un search pe Google dupa Sintra, vor aparea poze cu Pena Palace. Trei culori cunosc pe lume, cum ar veni. Este colorat, este ca-n povesti. Ascultam un barbat care vorbea la telefon si-i spune unui prieten: „I’m in Sintra. Man, this is something else. You must come here!”

Fiind cel mai popular obiectiv, este foarte aglomerat si vei reusi cu greu sa faci o poza fara sa ai oameni in ea.

Mi-a luat cam 2 ore jumatate sa ma plimb prin palat si prin parc. Se poate vizita doar parcul, daca ai chef doar de o promenada. Este placut sa te pierzi pe prin gradini si prin padure, dar vei gasi indicatoare din loc in loc. Eu am ajuns la o poarta incuiata de biserica, la un moment dat, eram singura pe carari si nu a fost tocmai confortabil, ca sa nu spun ca ma cam luase frica :D.

Mergi catre lacuri, deoarece pe acolo exista o iesire si la 200 de metri vei ajunge la Mouros pentru a-ti continua excursia. Vei mai gasi si lebede negre, care se vor apropia nestingherite de tine, pentru ca asteapta mancare.

Sintra are o clima speciala, tropicala, care permite o extraordinara diversitate a florei. Astfel, veti gasi foarte multe plante rare in parc, comandate special, dar si camelii.

Exterior

Interior

Parcul Pena

Mouros Castle

Dupa ce iesiti din Pena Park, prin zona lacurilor, faceti dreapta si urcati pentru cam 5 minute. Veti vedea intrarea in Mouros in stanga. Am petrecut 1 ora jumatate pe aici. Vizitati si zona de jos, mai ales subsolul si Cisterna (am postat un video destul de lame, insa muzica este importanta si face atmosfera placuta).

img_8552

Pentru mine a fost o victorie ca am ajuns in turnul inalt din Mouros, caci mi-a inghetat sufletul pana acolo. Nu de la frig, ci din cauza fricii mele de inaltime, care ma paralizeaza. Felicitari mie! Multumesc.

Practic, vei merge pe niste ziduri si ramasite ale unei cetati contruite intre secolele 8 si 9. Nu te astepta la un castel.

O sa aveti de aici un view fantastic asupra Sintrei si asupra Pena Palace, insa eu imi amintesc doar frica, nodul din stomac, sufocarea din piept.

Am strans de pietrele alea pana mi-au facut gropi in palme. Stergeam fiecare scara cu varful bocancilor, ca sa ma dezlipesc cat mai putin de pamant si sa nu ma dezechilibrez. Mi-am distrus putin incaltarile, evident. Te desparte un zid pana la umeri de prapastie, insa scarile nu au balustrada, asa ca oamenii ca mine nu se vor simti in siguranta. Pentru ca urcarea o mai duci, dar coborarea te ingheata, restul fricosilor sa stie ca pot face dreapta pe o alee, dupa iesirea din turnul inalt, si vor ajunge jos fara probleme si cu o minunata senzatie de linistire.

 

Quinta da Regaleira

And the best for last. Dupa ce ati terminat vizita la Mouros, luati autobuzul si intoarceti-va in centru, la Palatul National Sintra (nu uitati sa asteptati autobuzul acolo unde se deschide usa din fata). De acolo, veti face vreo 10 minute pe jos pana la Quinta. Exista un autobuz, dar nu are rost sa mai dati bani in plus sau sa mai cautati statia, faceti piciorul frumos si nu uitati: Google is always your friend.

Veti merge cu gps-ul in mana, ca mine, si veti da de prima poarta, insa nu ati ajuns inca, veti mai face vreo 3 minute pana la ticket office. Nu disperati ca mine.

Sa nu mergeti fara a va lua un tur ghidat. NU! Va costa 10 euro in loc de 6, tine o ora jumatate si veti afla o multime de lucruri interesante. O sa va doriti sa mai stati vreo ora pe acolo, dupa tur, ca sa vizitati toate cotloane. Eu am terminat turul la 17:30 si pana la inchidere (18:30), nu am mai avut timp sa merg in prea multe locuri.

Acum sa incepem o plimbare virtuala prin Quinta da Regaleira. Daca magia exista, atunci o vei gasi aici sau, cel putin, vei simti ca esti intr-un loc in care s-au intamplat lucruri departe de lumea pragmatica si rationala in care traim acum.

Proprietatea a apartinut lui Carvalho Monteiro, un tip foarte bogat, presupus mason, cu interese in domenii divese: studierea insectelor, colectii de carti, mai ales lucrari de-ale lui Camoes (versurile lui sunt la Cabo da Roca), ocultism, religie, mitologie. A fost ceea ce-am numi „a beatiful mind”. Am inteles de la ghid ca a creat un ceas care, pentru aprox 80 de ani, a fost considerat cel mai complex din lume. Wikipedia spune ca e vorba de Leroy 01. Un om fascinant despre care, din pacate, nu stim suficient de multe lucruri.

Alaturi de arhitectul Luigi Manini, a creat planul si a construit Quinta da Regaleira. Desi nu a lasat niciun fel de notite cu explicatii legate de simbolistica locului, povesti s-au nascut si au mers mai departe prin cuvintele ghizilor si ale turistilor. Acelasi arhitect a construit atat palatul sau din Lisabona, cat si cavoul din Cemiterio dos Prazeres. Treaba curioasa este ca eu mi-am petrecut cele 5 zile din Lisabona intr-un apartament care se afla la 7 minute de mers pe jos de cimitir, asa ca am facut si acolo o vizita. Iata mai jos poze din…well, Cimitirul Placerilor. Cavoul este pe aleea principala, pe stanga cum intri si se vede foarte bine, fiind cea mai inalta constructie mortuara.

Ati inteles deja ca am capatat o mica obsesie fata de loc :D. Ma veti intelege dupa ce veti face o vizita. It put a spell on me!

Odata ajunsi, 90% din timp ar trebui petrecut in gradina si-n descoperirea ei. Desi veti incerca sa gasiti noi intelesuri si simboluri peste tot, casa a avut doar un rol functional (sau cine stie?). La fel ca multe dintre cladirile din zona Lisabonei, casa are arhitectura in stilul manuelin, cu elemente decorative inspirate din navigatie: carme, sfori, ancore, sirene etc. Eu il vad ca pe o varianta mai vie si placuta vederii a stilului gotic.

Capela este construita tot in stil manuelin. Scarile in spirala va vor duce sus catre un balcon sau jos catre cripta si printr-un tunel subteran care face legatura cu casa.

Gradina este un drum spre initiere cu mai multe zone de adunare, altare, tuneluri subterane si labirinturi.

„Vedeta” este fantanta initiatica, o constructie adanca de 27 de metri, echivalentul a 9 niveluri de scari in spirala. Este ascunsa in spatele unor pietre imense acoperite de muschi, iar intrarea secreta este tot din piatra, astfel incat sa poata fi camuflata.

Este o alegorie la Divina Comedie a lui Dante. Astfel, initiatul coboara spre Iad. Cand faci asta ca turist, pare ok, pentru ca vor fi multi oameni pe acolo. Ajungi jos si privind catre cer vei vedea lumina, Raiul, insa va trebui sa gasesti o cale de iesire, urmand lumina si sunetul vietii, apa. Vei intra intr-un tunel si vei ajunge in spatele unei cascade. Vei „renaste” si vei „merge pe apa”. Apa este verde la suprafata si pare solida , ba chiar ii face pe turisti sa paseasca direct in balta. Don’t do that. Esti deja in zona „Lake of the Waterfall”.

Daca nu reusesti sa ajungi pana jos, daca vei simti ca este prea apasatoare calatoria ta spre Iad, la mijlocul drumul exista un tunel intermediar, care te va scoate intr-o fantana – „Portal of the Guardians”.

S-a inceput constructia unei a doua fantani initiatice, insa nu a fost niciodata terminata. Spre deosebire de „vedeta”, aici nu o sa gasesti turisti. Probabil ti se va fi parut simplu sa cobori 27 de metri sub pamant, in spirala. Incearca sa repeti exercitiul aici. Eu am reusit sa cobor un singur nivel, dupa care mi s-a facut frica.

Gata, am terminat cu spoilerele. Va mai asteapta grote, labirinturi in care eu n-am fost, iar tipa care ne era ghid a recunoscut ca n-a intrat neinsotita, un altar si locuri de intalnire pentru ritualurile masonice.

Tot aici se incheie si postul meu despre Sintra. Mergeti si descoperiti lumea misterioasa a micului orasel de munte. Mai sunt o multime de alte obiective pe la care eu nu am ajuns.

Stay curious!

Sieranevada si neconsolata pofta de sarmale

Afis SieranevadaCa pot sa mananc 10 sarmale odata stiti deja si cand am iesit de la Sieranevada as fi mancat, fara discernamant, o portie nesanatoasa in foi de varza. Ma gandeam la din alea fierte in ceaun de tuci cu celofan deasupra, de se abureste plasticul si le privesti cu acelasi jidn cu care-ti privesti consortul in spatele geamului de la dus. Si-as fi dat celofanul la o parte, si-as fi furat vreo cateva sarmalute fierbinti, cand inca-i foaia un pic tare, timpul ala in care trebuie sa le mai lasi juma’ de ora la fiert, da tie-ti ploua-n gura. Una s-ar fi rupt in drum spre farfurie si m-as fi chinuit un pic sa adun carnea cazuta din lingura, le-as fi pus niste smantana pe deasupra si m-as fi fript pe limba putin si-apoi as fi tinut un pic gura deschisa sa se mai raceasca, dar as fi continuat sa mananc. Poate mi-as mai fi pus o portie. Ca la pomana.

Asta a fost fantezia mea in timpul si dupa Sieranevada. Pai daca te aduce Cristi Puiu in mijlocul unui parastas in familie, ce sa faci? Ce faci daca te simti ca si cum ai fi acolo, intr-un apartament de 3 camere mobilat clasic, dupa cum spun anunturile de imobiliare, alaturi de Lary, medicul jucat de Mimi Branescu. Ai ajuns dupa ce pe drum ai avut o cearta absolut absurda cu nevasta-ta despre rochia fiicei tale, care nu trebuia sa fie de Sleeping Beauty, ci de Cinderella sau de mama ma-sii stie ce printesa Disney. Scena pare a fi rupta din Carnage (2011), filmul care priveste intr-o lumina sarcastica o specie rara: parintii si preocuparile lor. Iat-o:

Vrei sa injuri si sa urli intr-o punga, la fel ca Lary, vrei sa pleci cu mintea undeva pe Pluto si sa o pui pe sotie pe modul „mute”, dar de unde? Trebuie sa faci act de prezenta la pomana de 40 de zile a tatalui tau alaturi de niste oameni pe care nu ti-ai ales, ci cu care te-ai pricopsit la nastere. Rudele tale, o adunatura pestrita de oameni cu vieti, idei, varste si principii complet diferite.

Daca ai participat vreodata la un astfel de eveniment, cunosti traficul din casa, inchisul si deschisul infinit al usilor. Din cand in cand, esti parasit pe hol, cate o usa se inchide si te straduiesti sa asculti ce se vorbeste. Te simti singur, putin parasit si-ti asumi un rol de voyeur. Ai impresia ca, poate, ti-ai bagat prea tare nasul in familia asta, dar esti foarte curios. Nu astepti prea mult si o noua poveste ti se arata. Parca-i fi intr-un joc interactiv, doar ca nu tu alegi usa ce se va deschide, se ocupa regizorul de asta. Vei simti mirosul greu al aglomeratiei, amestecat cu cel de sarmale si vei tanji dupa camera linistita in care „se leaga lumanarile”. Cristi Puiu te duce acolo, ca sa mai respiri cateva minute, pana cand intra matusa plangacioasa si ti se prezinta primele drame ale familiei. Cu siguranta stii si apasatoarea asteptare a preotului, aceasta vedeta a „petrecerii” alaturi de care iti va veni sa ingani un „Doamne miluieste” si o „vesnica pomenire”.

Intrarea in apartamentului de 3 camere pare a fi calea catre un portal prin care patrund oameni veniti din universuri paralele: studenta la arhitectura lesinata de beata, tanara mama preocupata sa nu se trezeasca copilul, unchiul scandalagiu, matusa plangacioasa, mama impaciuitoare si preocupata de traditii, batrana comunista si multi altii. E o parada. Privesti tabloul de familie si-ti dai seama ca esti in fata unui scenariu scris brici cu personaje foarte bine definite. Realizezi ca a trecut o ora dintr-un film a carui actiune se petrecere intr-un apartament, dar devine din ce in ce mai interesant. Mancatul sarmalelor se transforma intr-un fel de climax, insa apar tot felul de piedici: preotul intarzie, traditiile nu-s respectate ca la carte, vin personaje noi care amana, din nou, asezatul la masa.

Dupa cum a spus si Cristi Puiu, Sieranevada este despre „o comemorare care nu a mai avut loc”. Pierduta in detalii, preocupata de cele lumesti, familia lui Lary uita de motivul pentru care a ajuns sa se reuneasca.

La un moment dat esti scos din apartament (nu stiu foarte multe lucruri despre Mircea Badea, insa stiu ca spunea mereu ca poate sa injure fara sa se repete) si dai de un Andi Vasluianu care nu se repeta deloc, incepe o furtuna de injuraturi ca sa realizezi ca limba romana e frumoasa si bogata. Puternica scena.

Dupa „Moartea Domnului Lazarescu”, Sieranevada ne serveste inca o portie sanatoasa de realism, care-ti creeaza senzatia de familiaritate. Nu-ti place neaparat de noi, de familia romaneasca, dar o iubesti pentru ca trebuie, pentru ca e a ta si pentru ca sangele apa nu se face. Iti dai seama ce interesanta poate fi plictisitoarea reuniune de familie.

Filmul este foarte bun, nu cred ca puteam avea, anul acesta, o propunere mai buna pentru Oscar. Din pacate, exista extrem de multe referinte culturale, pentru ca toata treaba asta cu pomana este „o afacere” romaneasca. Sper ca Academia, in sine o familie prafuita, sa aprecieze Sieranevada. Pana „judecatorii” hollywoodieni se vor hotari daca „da” sau daca „nu”, voi puteti sa vedeti filmul in cinema. E vizionare obligatorie pentru a sti cam unde a ajuns cinematografia romaneasca.

Cat despre mine, Siernevada si-a gasit un loc acolo sus alaturi de Filantropica, Aferim!, Terminus Paradis si Nunta muta (asta e topul meu de filme romanesti).

Daca ti-ai dorit vreodata sa fii o musca pe perete, Sieranevada e pentru tine.
Vizionare placut!
*pentru ca am o problema cu paginarea, am ales sa pun niste linii pentru a separa paragrafele, altfel ar fi stat lipite. In speranta ca nu e prea deranjant, sper sa-mi fie cu iertare. Asta e o solutie de rezerva pana ma prind ce se intampla cu tema.

Jurnal de alergător foarte începător

 

Așteptam metroul spre Grivița la o oră mult prea matinală pentru mine. Ora 7:30. Ca să fac timpul să treacă mai repede, așa cum fac și atunci când alerg pe alei, mă mai uit primprejur la o șină, la o reclamă, la un om. Fixasem gambele unui băiat care târâia de-a lungul peronului două mingi de baschet într-o plasă. Mereu am invidiat picioarele “lucrate” ale sportivilor.

 Frustrarea 

Vine metroul și băiatul cu gambele „facute” se așează lângă mine și intră în vorbă. Abia trezită din somn cum eram, am încercat să-i răspund la câteva întrebări menite să “ne cunoaștem mai bine”. Mă activez la niște cuvinte care încă mă bântuie: “Eu mă pricep la baschet, tu la ce te pricepi?”. Știam că trebuie să-i spun un sport la care să mă pricep. Mi-am amintit de ziua în care am avut vreo 20 de tentative eșuate de a bagă mingea în coșul de baschet. Era clar, la baschet nu mă pricepeam. Jucasem handbal în generală, la orele de sport, eram relativ bună, dar orele de sport din școală nu se pun. Am tăiat și handbalul de pe lista, la fel ca toate celelalte sporturi cu mingea. Nu știu să merg pe role deloc, iar pe bicicletă sunt un pericol. Mai merg la înot, însă aplic stilul raței, nu al fluturelui. Mi-a venit în minte soluția salvatoare: tocmai mă întorsesem dintr-un city break în Viena unde mersesem kilometri. Gata, știu ce știu, știu să merg! Trecuseră câteva secunde de pauză chinuitoare de la întrebarea lui, așa că îi răspund: “Îmi place să mă plimb!”. Liniște. Am coborât la stația Grivița cu un scop agățat în minte: Trebuie să încep să mă pricep la un sport! Trebuie!

Descoperirea

Căutam ceva simplu, fără reguli întortocheate, ceva natural. Aveam un an de Raiffeisen Bank și doua dintre colegele din echipa mea, Bogdana și Elena, fuseseră deja în Primul Maraton, iar Carmen trecuse de primele 2 luni din program și avea o voința de fier. Îmi povestea mereu despre antrenamentele la care urma să meargă și despre cât de bine se simte după fiecare alergare. Pe Facebook vedeam prieteni care postau când un link din Endomondo, când unul din Runkeeper. 5 km, 10 km sau chiar 21 km alergați prin parcurile lumii, iar eu oboseam când urcăm scările. Eram o sedentară convinsă, dar simțeam un trend care se formează și crește în jurul meu. A fost o experiență aproape de convertirea religioasă. Poate exagerez, însă alergatul a devenit, ușor, ușor, o credință, o ieșire din cotidian, o stare diferită de ceea ce cunoscusem până atunci, o transformare în mai bine.

 Începutul

A venit luna iunie 2015 și m-am înscris în Primul Maraton.

Prima zi, prima alergarea de 3 kilometri de la statuia lui Charles de Gaulle din Herăstrău până la copacul din mijlocul aleii și-napoi. S-ar putea să nu știți copacul ăla, dar noi, novicii din Primul Maraton, nu o să-l uităm prea curând. Simțeam că-mi ard plămânii după doi kilometri, că mi se taie respirația și că nu o să reușesc niciodată să ajung la 21 de kilometri. Îmi spuneam în continuu, de la copacul din mijlocul aleii, pe drumul înapoi până la statuia lui Charles de Gaulle că eu o nu o să termin programul ăsta.

Chinul

Am un mesaj pentru toți oamenii care se apucă de alergat: E ok să fii praf la început. Aleargă, aleargă distanțe mici și orice ai face, până nu termini kilometrii setați, NU TE OPRI! Nu te opri din alergat și nu te opri în timpul alergării!

Nu m-am oprit. Am trecut de 3, de 5, de 7 kilometri și m-am îndrăgostit de Kiseleff pe timp de noapte. L-am declarat cel mai liber și mai fericit parc. Parcă e mai verde iarba sau poate e doar runner’s high. Am trecut și de primii 10, ș-apoi de primii 14. M-a lăsat aplicația de alergat de 235 de ori, din 176942 de cauze, ca să nu mai menționăm zilele în care uitam să o pornesc sau să pornesc GPS-ul. Asta e una dintre cele mai mari dezamăgiri ale alergătorului modern. M-au lăsat genunchii, gleznele și am descoperit durerea cumplită din tendonul lui Ahile, dar nu m-am oprit. Pe măsură ce descopeream o durere nouă, îmi aminteam de prima întâlnire Primul Maraton, când Gabi Solomon ne spunea că vom simți dureri în locuri din corp inexistente pentru noi până atunci…S-a împlinit de multe ori această profeție.

Vă spuneam că 7:30 este o oră prea matinală pentru mine. Pentru alergările de sâmbătă trebuia să mă trezesc la 6. La 6, în fiecare sâmbătă…Fiecare sâmbătă după câte o vineri. Din fericire, vara asta am reușit să-mi fac toate vinerile liniștite. Toate ieșirile cu posibile “urmări grave asupra stării fizice” erau amânate pentru sâmbătă seara. A venit o vineri  care nu  putut fi amânată și a presupus, după cum urmează: bere, pizza cu mujdei, cartofi prăjiți cu mujdei și bere. Dezmăț. Aveam să aflu a doua zi că usturoiul nu dăunează grav doar vampirilor, ci și alergătorilor, adică tuturor celor cu puteri supranaturale.

Vocile și dependența de muzică

A fost o vreme în care nu puteam să alerg fără  muzică. Mi-era frică de mine. Dădeam sonorul tare ca să nu mă aud. Să nu-mi aud gândurile și creierul care-mi spunea să mă opresc. Nu știu pentru alții cum a fost, dar eu pot spune că am suferit la început. Cea mai pură formă de suferință. Poate sunt alintată, dar așa a fost. Am dat muzica tare până când m-a lăsat încărcătorul de la iPod și așa am renunțat la căști, m-am împăcat cu mine, cu vocile și am învățat să mă ascult mai bine.

Echipamentul

Acum sunt la începutul febrei achiziționării echipamentului. Mi-am făcut teste de pronație în două magazine de profil, am probat vreo 5 sau 6 perechi de adidași, i-am testat pe benzile de alergare din magazin și simțeam că alerg pe nori. Ca o fericită posesoare de picior mărimea 41, îmi iau adidași de la băieți, mărimea 42 sau 43. Ajunsă la casă, vânzătoarea mi-a și spus: “Să-i poarte cu placere”. I-am transmis asta bărbatului din mine și l-am rugat să nu mai alerge cu 7 min/km vreodată. După toată povestea și după vreo 20 de kilometri alergați cu noii adidași, am realizat că n-am făcut cea mai bună achiziție. E ca-n dragoste: săruți multe broaște până când îl găsești pe Făt-Frumos și testezi multe perechi de adidași până să-i găsești pe cei care “aleargă singuri”.

Probabil arătăm ca niște sectanți când începem să ne atingem tricourile pentru a vedea “cum e materialul”, ne apăsam vârfurile adidașilor “să verificăm dacă unghia are suficient spațiu”, ne descălțăm pentru a ne arăta “pernuțele” din șosetele de alegare, facem schimb de pantofi proaspăt alergați și, implicit, transpirați pentru a-i testa. Discuțiile noastre despre încălțări de alergare s-ar putea să sune a chineză pentru alții, însă, credeți-mă, există în ei cam la fel de multă inginerie ca-ntr-un iPad.

Ziua în care te gândești la maică-ta

Da, va veni ziua în care te vei întreba: Ce caut eu aici? Când a crescut craca asta de sălcie și de ce mă plesnește peste față? Va veni ziua în care te vei gândi la maică-ta, imaginându-ți că te întreabă liniștită: “Bai mamă, pentru asta te-am crescut, ca să te chinuiești așa?”

Eu am experimentat asta la prima alergare pe ploaie. La meteo spuneau că sunt 10% șanse de ploaie. Toate cele 10% șanse au fost de la 7 la 8, timpul în care noi aveam de alergat. Îmi curgea atât de multă apă pe față, încât simțeam că-mi curge fața cu totul. Eram udă până la piele și îmbrăcată prea gros. Îmi era frig și cald în același timp. Mi s-a părut că sunt un pic masochistă.

Echipa

Cele mai importante lucuri se păstrează pentru final. Mereu mănânci în jurul cremei croisantului 7Days și mereu vorbești de echipă la sfârșit. E trist când scapi pe jos crema de la croisantul 7Days și când te gândești că se va termina programul Primul Maraton în octombrie și fiecare va alergă pe alte alei. Îmi va fi dor să alergăm în tandem, pentru că atunci când cel de lângă tine continuă, continui și tu. Turele de lac trec mai reprede când ai alți oameni lângă care să povestească despre geluri, minerale și alte nimicuri. O să-mi fie dor și de berile de după, căci nimic nu stinge mai bine setea ca o halbă de bere la City Grill sau la Pescăruș. Suntem o trupă de oameni mișto, nu știu cum a fost fiecare mânat in luptă, important este că am devenit un pic mai buni. Azi putem spune că ne pricepem un pic la alergat.

Închei prin a vă spune că nu există sport fără echipă, nici măcar alergarea. Eu am avut echipa Primul Maraton – colegii și antrenorii.

Multumesc celor care ne-au adus până aici în pas alergător. Gabi, Oana și Marian, sunteți minunați!

Acest articol a aparut si in revista Alerg.ro si pentru asta ii multumesc lui Marian Chiriac.

 

Doua locuri la Freak Show

Undercloud

Actul I: Sandalele portocalii

Personaje: Eu, Ana, Sandalele portocalii

Am ras mult la Happy End, insa am iesit cu 10 minute mai devreme ca sa nu intarziem la Freak Show, piesa cu Florin Piersic Jr. Vedem o lunga coada si ne asezam cuminti la ea. Aflam ca spectacolul incepe abia peste 20 de minute. Futu-i. Eterne regrete pentru ca nu am vazut sfarsitul din Happy End. Ne luam o bere si ma veselesc putin. Happy End se terminase si vedeam cum oamenii incep sa iasa si sa se indrepte catre iesire. Noi tot la coada. Ce sa faci la coada? Hai sa intrebam pe cineva daca Happy End a fost cu happy end.

Oprim o domnita singura, tantosa, cu niste sandale portocalii asortate unei genti portocalii, micuta, blonda si cu vreo 5 ani in urma cu moda. Aruncam vreo trei „Auzi, auzi?” pana cand se intoarce catre noi. Imi  este dat sa mi treaca pe la urechi cel mai prost rezumat pe care cineva mi l-a facut vreodata.  A inceput sa vorbeasca fara sa respire, ca dupa un antrenament greu si sa arunce cuvinte dezlegate (Spoiler alert!!!): „Avea pastile…si a venit Moartea, Moartea cu coasa si a plecat si arata asa la public (adica degetele mijlocii de la ambele maini).”

Actul II: Doua locuri 

Personaje:  Eu, Ana, Fata mignona,  Blondul, Fata cu ie, Niko Nitai

Intram la Freak Show dupa o coada de vreo 150 de persoane si vreo 20 de minute de asteptare. Pe partea stanga foarte multe locuri libere, inclusiv in fata. Ce fericire! Ma arunc spre ele. Ne asezam pe randul 3, cam pe cele 5 locuri din margine. Nu incepuse spectacolul, dar incepuse foiala pe la noi. Retineti ca eu ma veselisem deja: o data de la bere si a doua oara de la sandelele portocalii cu cel mai prost rezumat.

Sa o luam schematic, pentru a pune ordine in haos.

  1. Ana incepe o poveste oarecare.
  2. Eu o intrerup incercand sa fac o gluma proasta si ma hlizesc un pic bucuroasa ca am intrerupt-o.
  3. Ana continua povestea oarecare.
  4. Domnisoara de langa mine, sa-i zicem Fata mignona, se ridica si-mi spune ca vrea sa treaca pe locul din fata mea, pe diagonala de ea, in randul urmator. Fata mignona: „Imi dati voie, va rog? as vrea sa trec acolo”. Eu: „Si? Vrei sa sari?” Fata mignona zambeste jovial si ma roaga sa ma ridic. Ne ridicam. Ii intrerupe Anei povestea oarecare.
  5. Dupa plecarea Fetei mignone langa mine raman doua locuri libere, erau mai spre centru.
  6. Ne ridicam si ne mutam pe cele doua locuri mai la dreapta, cand imi dau seama ca am in fata o matahala blonda, cu o freza nazista, din aia cu suvita intr-o parte si cu ochelari de hipster. Credeam ca doar cheliosii au ceafa lata, dar nu e este asa. Ii vom spune in continuare Blondul. Nu vedeam nimic in fata. Probabil ca Blondul a fost motivul pentru care Fata mignona a plecat.
  7. Ne mutam inapoi pe locurile intiale, langa mine raman cele doua locuri libere. Ana cred ca reincepe povestea oarecare.
  8. Fata mignona pleaca de pe locul din fata mea, asa ca si acela ramane liber.
  9. La marginea randului nostru apare Niko Nitai, un personaj cu un par mare blond imbatranit si cu o barba strufoasa. Era insotit de o voluntara care ne intreaba daca sunt libere cele doua locuri libere de langa mine. Ii spun ca da.
  10. Ne ridicam pentru ca domnul Niko Nitai sa intre. Daca Ana a inceput povestea oarecare, atunci i-o intrerupe.
  11. Domnul Niko Nitai se aseaza si observa ca Blondull ii ocupa tot campul vizual. Se ridica in picioare si vede locul din fata mea, pe diagonala de el, in randul urmator.
  12. Daca Fata mignona n-a vrut, domnul Niko Nitai sare. Eu nu i-am zis nimic.
  13. Eu ma intreb ce dracu se intampla. Ne hotaram sa declaram cele doua locuri ocupate pentru viitori doritori. N-au mai fost doritori.
  14. Domnul Niko Nitai pleaca de pe locul din fata mea, asa ca ramane din nou liber. Se aseaza pe primul rand, fix pe mijloc.
  15. Vazand locul liber din fata mea, Blondul se gandeste sa se mute…
  16. Dupa aceasta comedie, Blondul, cel care a alungat atatia oameni, a ajuns in fata mea.
  17. Rad cu lacrimi, ceea ce se intampla era ireal. Un spectator din spatele meu, mai negrut la ten, dar nu tiganos (ii vom spune Brunetul) a vazut toata parada, zambea si el. Ma sfatuieste sa  ma mut pe cele doua locuri libere. Un detaliu foarte important: Brunetul doar zambea, caci in actul III va rade…
  18. Puteam sa ma mut, dar nu mai aveam chef, vedeam perfect spre microfonul de pe scena. A fost o decizie ce mi-a pecetluit destinul.
  19. Langa mine au ramas doua locuri libere, imediat dupa ele era Fata cu ie.

Actul III: Rasul in ritm si in „Awwww!”

Personaje: Brunetul, Niko Nitai

DSC_4652

Sursa foto: undercloud.ro

Incepe spectacolul si Florin Piersic Jr. flutura niste desene cu penisuri pe ele. Eu nu-i gustam foarte mult glumele, nici sala nu prea radea, era chiar liniste.

Un „Hă! Hă! Hă!” retardat, scurt, rupe ritmul. Brunetul din spate se distra. Dupa acest moment s-a lasat liniste, sala l-a acceptat.

Apoi un „Ha!” si mai scurt, parca intrerupt de-un dirijor printr-o miscare din incheietura. Nu era in 3 timpi ca cel al Brunetului, era la obiect, era constatator, era un fel de „Aha!”, era al domnului Niko Nitai, din primul rand. Din nou liniste, sala l-a acceptat si pe el.

La al doilea „Hă! Hă! Hă!” de la Brunet am izbucnit cu totii. Lumea nu mai radea la glumele lui Piersic, radea de rasul Brunetului si apoi de rasul lui Niko Nitai. Chiar si Piersic zambea de scena.

Intre toate penisurile, o singura data apare o inimioara intre plansele lui Piersic (e in imagine) si o tipa exclama, tot in linistea salii un „Awwwwww!”. Din sala izbucneste.

Puteam face un cantecel: „Hă! Hă! Hă!” – „Ha!” – „Hă! Hă! Hă!” – „Ha!” –  „Awwwwww!” – „Hă! Hă! Hă!” – „Ha!” – „Hă! Hă! Hă!” – „Ha!”.

Am dus-o asa in prima bucata din piesa, razand de rasul lor.

Actul IV: Ochelarista

Personaje: Fata cu ie

Vine momentul pe care eu il detest in teatru, implicarea publicului in piesa. Piersic se aseaza in fata scaunelor de pe primul rand, reflectorul cade pe el si incepe sa strige. Intinde un cartenetel spre cineva.

Piersic in pielea unui Freak oarecare: „Da, ochelaristo, cu tine vorbesc!” si ii intinde un carnetel Fetei cu ie. Pe toate foile erau desenate X-uri. „Zi al cui e carnetelul!”

Fata cu ie cauta prin foi. Ma gandeam ca trebuie sa fie foarte greu, al cui dracu sa fie carnetelul? Reflectorul era pe ea si trebuia sa dea un raspuns cool, l-a ratat. „Al lui Mircea Badea?” zice ea.

Piersic in pielea unui Freak oarecare: „Ce gusturi proaste ai! Nu mai rade ca proasta, al cui e carnetelul?”

Fata cu ie rateaza si urmatorul moment: „Al lui Basescu?”

In tot acest timp ma gandeam ca am fost salvata de distanta celor doua locuri libere. Eu trebuia sa fiu langa Fata cu ie, langa cea careia Piersic ii zicea acum „ochelarista” si spre care striga „Nu mai rade ca proasta!”. Daca stateam langa ea poate ma alegea pe mine…Probabil ca n-as mai fi venit la teatru o perioada.

A fost o seara ciudata, un Freak Show.