Cand simti ca pierzi controlul, Don’t Move

Don't_Move(2004)Dupa o zapuseala ca-n La Tiganci, sa deschizi geamurile larg, sa-ti torni un pahar de vin, sa-l lasi pe betivul de Tom Waits sa cante si sa-ti tragi un scaun langa pervazul balconului, cat sa te atinga putin ploaia pe-un picior, pare sa fie momentul urban perfect.

La fel de abundente ca ploaia din seara asta am inteles ca au fost si bocetele la citirea cartii „Non ti muovere”, scrisa de Margaret Mazzantini.

Margareta noastra este doar sotia lui Sergio Castellitto, regizorul filmului Don’t Move.

Ce vrea sa spuna autoarea si apoi regizorul: ca un domn cu o nevasta nu doar frumoasa, ci superbuna, desteapta si devreme acasa (Claudia Gerini), intr-o zi torida ca-n La Tiganci, ramas in pana printr-o mahala, o descopera pe Italia. Nu tara, ci o fatuca usor cracanata, incercanata si cu o fata de Sfanta Vineri, dar cu un corp de Penelope Cruz. Caci da, Penelope Cuz joaca superb rolul curvei de mana a doua.

Eu astept cu interes un film despre povestea de dragoste imposibila dintre o corporatista si un antreprenor, insa, intre timp, s-a facut filmul despre povestea de dragoste posibila dintre un mare medic si o vanzatoare de tigari urata cu crengi.

Don’t move” e despre multele momente in care vrei ca lumea sa stea in loc, pentru ca pierzi controlul: cand cineva urmeaza sa-ti dea o veste proasta si stii asta, cand copilul tau are un accident, cand te-ai indragostit, cand vrei sa fii un animal, cand un om moare si nu poti face nimic si tot asa.

S-ar putea sa fie un film care sa fi adunat toate dramele lumii in cele doua personaje si in povestea lor.

Spre intristare, spre introspectie, spre descoperire si spre orice altceva ar trezi in voi, va recomand filmul Don’t Move. Daca nu pentru altceva, macar pentru o Penelope Cruz senzationala si pentru tatele ei la fel de senzationale. Daca va atrage, Sergio Castellitto are vreo doua iesiri de American Psycho. Da da, regizorul este si actorul din rolul principal. Permiteti-mi sa cred ca a avut o fantezie cu Penelope.

La final de film m-am intrebat care-i rolul mai bun: Italia, amanta, sau Elsa, sotia? Pentru toti cei tentati sa raspunda Timoteo, stati linistiti, ca nimeni nu ieste fericit din povestea asta. De reflectat.

Enjoy si nu uitati ca viata e frumoasa, monogamia nu exista, fidelitatea e o alegere, iar alegerile, la fel ca oamenii, se schimba in timp.

#OscarssoBlack – Politica si scuze la Oscaruri 2017

Ma intreb daca semtimentul de vinovatie si incercarea de a o drege sunt mai nocive decat ura si efectele ei asupra minoritatilor.

Pentru ca au gresit in trecut, pentru ca pentru atata amar de vreme #oscarssowhite, anul acesta, s-a mers pana la o evidenta penibila in nominalizarea productiilor cu si despre negri.
Pentru ca Donald Trump a inceput un razboi nedrept impotriva imigrantilor, Academia a considerat ca e ok sa mai adauge un criteriu de selectie: filmul/documentarul sa fie cu, despre sau facut de imigranti. Asa au vrut sa-si ceara scuze pentru intreaga America. Pai ce facem noi aici? Arta, entertainment sau politica?

N-am invatat nimic de la Angela Merkel.

Efecte pentru mandria mioritica: Toni Erdmann, co-productie romaneasca, a plecat la drum lipsit de speranta. Ada Solomon a prezis castigatorul Best Foreign Language Film of the Year: „Oscarul într-o limbă străină a fost deja pus, prin amabilitatea domnului Trump, în mâinile lui Asghar Farhadi. Sunt aproape sigură de asta.”

And back to the show:

Justin Timberlake a reusit sa apara atat in deschiderea Golden Globes, cat si la Oscaruri. N-a mai ramas niciun tip care sa stie sa cante, sa danseze si sa nu aiba un bat infipt adanc in fund. A se consemna ca partenerele lui de dans au fost de culoare. Academia si-ar fi dorit sa observati asta!

Jimmy Kimmel a exagerat cu Trump jokes, dar cred ca a fost parte din brief. Din fericire, a facut si cea mai buna gluma a serii:
„It’s been an amazing year for movies. Black people saved NASA (n.r.: Hidden Figures) and white people saved Jazz (n.r.: La La Land)”

Nimeni nu da premii pentru urmatoarele categorii:

Cel mai bun discurs, suficient pentru ca lumea sa se opreasca in loc si sa inteleaga mesajul serii, merge la Mark Rylance (inainte de „Best Performance by an Actress in a Supporting Role”)

„It would be curious if this category was for best performance by an actress in an opposing role. And yet the brilliant work of these 5 superbe actresses reminded me that with a child or with an adult, sometimes, the most supportive thing is to oppose.
Opposition is great in film, in stories, it’s wonderful in sports. Who wants a weak opponent in a sports match? It’s really good in society. The thing these films made me remember and think about was the dificulty, something that women seem to be better at than men, of opposing without hatedred.”

Cel mai sincer moment al serii a fost acela in care Auli’i Cravalho a cantat How far I’ll go din Moana. Credinta si pasiune.

Special thanks to Viola Davis for making a reference to Dead Poets Society when calling Danzel Whashington O Captain! My Captain!

O eroare de neiertat:
Cea mai mare mizerie aparuta in cinema, Suicide Squad, o productie care ar fi meritat 243433434 de Zmeurica Zmeeeeura a castigat un Oscar. Nici nu conteaza pentru ce, dar a fost pentru machiaj. Am inteles, s-au bagat multi bani in el.

Cat despre marea gafa, Price Waterhouse Coopers pare ca a votat cu Trump si serviciile secrete au inceput sa comunice cu noul presedinte portocaliu.

Chiar daca mai fac gafe usriase, fie ca ne plac deciziile lor sau nu, Academia sarbatoreste cinematografia si ne aduna, in fiecare an, in fata ecranelor mici sau mari ca sa vedem un show aproape impecabil. Le asteptam deciziile tot anul, le comentam si le recunoastem importanta. Ca orice eveniment care a devenit traditie, are sponsori si oameni fata de care trebuie sa raspunda si carora trebuie sa le faca pe plac. Pe langa astea, considera ca sunt suficient de importanti incat sa se implice politic. Stiu ca noi vrem corectitudine si dreptate, dar in viata reala lucrurile functioneaza altfel. Mai mult, in viziunea anumitor oameni, felul in care s-au intamplat lucrurile au insemnat dreptate si corectitudine.

Sfat: niciodata sa nu va cumparati floricele dulci.

You know the rest. Daca nu, gasiti aici castigatorii.

La La Land, musical si romance in doze optime

la-la-landRelatia mea cu musicalurile a fost nefunctionala spre inexistenta. Pana la La La Land. In timp ce ma uitam la o emisiune MTV de nivelul Cribs, am descoperit un tip care isi declara ura nesfarsita fata de musicaluri, argumentand ca nimeni nu se comporta asa in viata reala. Am rumegat putin emisiunea si ceea ce a spus individul mi s-a parut demn de preluat. Da, muzicalurile nu aveau nicio noima. Cautam prea mult realism, si am inteles tarziu ca industria filmului, mai ales cea de la Hollywood, este foarte mult despre entertainment si joaca. Europeanca pursange!

Dupa un teambuilding in care, ca activitate de echipa, a trebuit sa invatam o zi intreaga coregrafia „Singing in the Rain”, mi-am cimentat dispretul fata de orice forma de dans in cinematografie. Ce ironie, cel mai bun musical al lumii m-a facut sa detest si mai mult genul.

M-am dus foarte sceptica sa vad La La Land, insa m-a luat prin invaluire si mi-a inmuiat inima (nu doar datorita lui Ryan Gosling :D). La La Land gaseste echilibru intre muzica, dans si-o-ndragosteala, adica toate minunile care fac oamenii mai vii.

Sebastian (Ryan Gosling) este un pasionat de jazz care viseaza sa aiba propriul bar. Mia (Emma Stone) isi doreste o cariera in actorie si, printre party-uri si job, merge la auditii.

Cei doi incep o relatie care ajunge sa evolueze normal. Vezi pe ecran doi oameni cu care poti empatiza. Pornesc cam la fel de pierduti din punct de vedere profesional si apoi ii urmaresti cum cresc impreuna.

La La Land este, inainte de toate, un film facut din dragoste pentru muzica. Stim deja ca Damien Chazelle, regizorul, are o pasiune pentru jazz de cand am vazut Whiplash. Daca ciuliti urechile, veti auzi o bucata de percutie Whiplash in La La Land :). Ryan Gosling a invatat sa cante la pian toate melodiile din film, astfel incat sa nu fie necesar sa aiba o dublura. Dedicare si suflet!

Miscarea camerei este armonioasa si are foarte putine „taieturi”, astfel ca imaginea pare sa danseze impreuna cu restul actorilor si intra in „hora”.

La La Land este o reinviere si o reinterpretare a genului, mai aproape de zilele noastre, mai naturala. Nu se exagereaza cu momentele de musical, ba mai mult, sunt introduse cu logica, uneori chiar ti-ai putea imagina, apropo de problema mea cu realismul, doi oameni care danseaza si canta in strada. De ce nu? Voi nu v-ati imbatat niciodata?

Reteta castigatoare pentru La La Land a avut doua ingrediente de baza: nostalgia pentru musical-uri si o pereche formata din „America’s darlings”: Ryan Gosling si Emma Stone.

Daca femeile pupa asfaltul pe care calca Ryan Gosling, barbatii o iubesc pe Emma Stone, o combinatie intre hot + the girl next door + roscata + ochi albastri mari cat gura Juliei Roberts. Daca vreti sa vedeti La La Land, inainte de toate si de orice, trebui sa intelegeti ce inseamna Ryan Gosling pentru Internet si pop culture. Asa ca, urmariti fenomenul romanesc „Hei fato” si pe cel american „Hey girl„. Yes, I know, it’s a great time to be alive!

Perechea Stone-Gosling a mai jucat in Crazy, Stupid, Love., unde Emma, in momentul in care Gosling isi da jos camasa si dezveleste un six pack de pus in rama, ii da replica mea favorita: „OMG, you look live you’re photoshoped!”

Ce invatam din filmul asta: ca orice relatie ar trebui sa te transforme intr-un om mai bun, sa te ajute sa cresti. Atata vreme cat evoluezi alaturi de cineva, timpul nu are cum sa fie pierdut. 🙂
Fara a incerca sa va dezumflu, ci doar sa va aduc cu picioarele pe pamant, La La Land nu este vreo capodopera, este inca un film comercial, insa nu face nimic gresit si n-are cum sa nu-ti intre pe sub piele. E ca si cum ai vedea un copil frumos si, desi ai mai vazut atatia, daca ti se arata o poza cu al 221.334.343-lea tot o sa-ti placa.
Hei, Ryan, pregatesti si tu o promotie la bastite pentru urmatorul film? Nu de alta, dar bocim ca apucatele de la The Notebook incoace!!!
Pe final, va las cu doua piese pe care veti vrea sa le ascultati pe repeat dupa film:

Hacksaw Ridge, povestea lui Desmond Doss

poster01Ieri dimineata, ma uitam in oglinda si am vazut ca fondul de ten si-a gasit loc in doua cute noi de sub ochi. Am contemplat ideea de a nu ma mai machia niciodata, poate asa o sa imbatranesc mai incet, dar am zis ca ar trebui sa o las mai moale cu rezolutiille pe noul an.
Pana s-a asezat mancare ade la pranz, pe stiri curgeau titlurile despre pacatele viitorilor ministri din cabinetul Dragnea.
Cuprinsa de tristete, in pragul unei depresii post1si2ianuarie , mi-am zis ca singurul remediu la durere este o durere si mai mare. Asta-i din secretele medicinei masochiste. Te doare capul, iti trantesti un ciocan peste picior. Simplu! Esti trist, mergi la un film, ca sa vezi ca altii au dus-o si mai prost. Cautam o drama mare. Cea mai mare. Vazusem deja Julieta, asa ca Almodovar, panaceul depresivilor, s-a dus. Din fericire, Mel Gibson nu face filme des, dar Hacksaw Ridge a aparut in viata mea atunci cand aveam mai multa nevoie.
Pe seara, mi-am facut rezervare la film, am stat la coada la bilete, am stat la coada la Penti, unde o tanti, pe care am vazut-o ulterior la Romania TV in platou, s-a bagat in fata mea.
Am ajuns si-n sala de cinema. Doamne ajuta! Urma sa vad povestea lui Desmod Doss, primul soldat american, care, desi a refuzat sa foloseasca o arma de foc pe front!!!, a primit Medalia de Onoare, cea mai mare decoratie militara in SUA. De aici si traducerea in limba romana a titlului: „Fara arme in linia intai”.
In prima jumatate a filmului, aveam impresia ca ma uit la un Hallmark movie, asta si din cauza structurii in doua segemente:  „ultima noapte de dragoste”, cum ar veni, cu mult Hallmark, s-apoi „prima noapte de razboi”. Mereu mi-a placut antiteza.
„Ultima noapte de dragoste” a fost lunga. Domnul Gibson, zis si Mel, ne face cunostinta cu Desmond, un baiat simplu de la tara, nascut in Virginia, adventist de ziua a saptea, cu o credinta de neclintit, care stie foarte bine ca cel mai mare pacat in fata lui Dumnezeu ar fi sa-ti ucizi aproapele. Ii cunoastem familia si-l vedem cum se indragosteste, cum se plimba prin padure, cum isi pupa iubita pe stanci, cum merge la film…, s-apoi cum, manat de propria constiinta, se inroleaza ca medic in armata, urmand sa ajunga pe front, in Al Doilea Razboi Mondial, de partea Americii. Totul bine la inceput, camarazi prietenosi, frumos, pace, aproape ca vrei si tu sa fii acolo, sa fii patriot.
Apare Vince Vaughn in scena, moment in care eu ma gandesc ca Mel Gibson si-a pierdut ultimii neuroni intr-o sticla de spirtoase. Serios, ma uitam la sergentul Vince Vaughn cum facea glumite! Il asteptam cuminte pe Adam Sandler.
Lui Desmond ii merge totul bine pana cand anunta ca nu vrea sa puna mana pe o arma. De ce? Pentru ca „thou shalt not kill” este una dintre cele 10 Porunci. Urmeaza un sir de evenimente care frizeaza absurdul. Desmond continua in incapatanare si reuseste sa ajunga pe front in batalia de la Okinawa, fara a avea o arma in dotare.
Incepem „prima noapte de razboi”, iar Mel Gibson ne baga pe front si nu are mila. Realismul este feroce si nu poate fi descris. Mi-am strans palmele, mi-am incolacit picioarele, m-am mutat de pe o parte pe alta a scaunului si m-am foit ca-ntr-un cosmar. Am avut momente in care m-am intrebat daca mai pot sa duc filmul. Era cumplit si-mi venea sa plang.
Am simtit frica, deznadejdea, furia, durerea, teroarea si neputinta. Daca razboiul nu da 2 bani pe viata, Desmond Doss este, asa cum a fost si numit, „the unlikely hero”, cel care, dupa un atac de artilerie asupra japonezilor, refuza sa paraseasca frontul, chiar daca isi risca viata, si ramane sa caute supravietuitori pe care-i salveaza.
75 de oameni, care altfel ar fi fost lasati in urma, ii datoreaza viata lui Desmond.
Pentru el conteaza viata si isi ia forta dintr-o credinta care muta muntii.
Omul asta a existat, a trait pana in 2006, am fost contemporani cu el! Mergeti la film, cititi-i povestea si incercati, cand o-ti fi in cumpana, sa alegeti the Desmond way.
Vorbeam cu un prieten si-i spuneam ca Mel Gibson, la cat sange imprastie prin filmele lui, e un fel de Tarantino, dar mai poetic.
I-am dat un 10 pentru ca Mel Gibson e nebun, pentru ca Desmon Doss a fost nebun, pentru ca a spus o poveste care trebuie stiuta, pentru ca efectele sunt impecabile, pentru ca pana si Vince Vaughn a parut om serios in filmul asta, pentru ca toata lumea joaca bine, pentru ca are umor, desi subiectul este tragic. I-as fi dat un 9 pentru siropurile de la inceput si pentru felul evident in care a jucat cartea povestii bazate pe fapte reale pentru Oscaruri, dar il iertam.
Tot nu-mi place de Vince Vaughn.
Ce invatam de aici: Make love, not war!
Da, am ascultat Nickelback – Hero cat scriam. Daca vrei sa spui ceva urat despre Nickelback, choose de Desmond way and be kind. 😀

Toni Erdmann, un film pentru corporatista din tine

toniFilmul Toni Erdmann este o pilda pentru clasa muncitoare cu gulere albe, gri, polo sau ce-o mai vrea Ralph Laurent si inca un motiv de bucurie pentru freelanceri, antreprenori si cei cu „profesii liberale”. Este o destrabalare de film, care intinde coarda pana cand se rupe, insa fara a-si pierde in vreun moment sensul. Am trecut de la nervi si angoasa la ras cu lacrimi, caci prin starile astea trece si corporatista ce face subiectul filmului. O sa fiti 2 ore 30 cu Toni, sa nu va asteptati sa-l placeti din prima.

Cine este Toni Erdmann? Putem sa-i spunem Toni Erdmann Botezatorul? Nu de alta, dar a dat numele multor feisbucisti, me included. Iar daca atatia oameni i-au preluat numele, putem sa-i spunem Tatal? Cu siguranta este tata, insa nu „Tatal nostru carele esti in ceruri”, ci tatal lui Ingrid Conradi (Sandra Hüller). Daca tot suntem in registrul religios, am putea spune ca este chiar „Inger, ingerasul meu”, caci pana la urma se dovedeste a fi salvatorul si eliberatorul .

Pe numele sau real Winfried Conradi, Toni Erdmann este un alter-ego al unui parinte care vede ca-si pierde fiica prinsa in ghearele jobului corporatist (a se citi pe un ton grav). In timp ce Ingrid nu mai termina de vorbit la telefon, Winfried traieste viata ceva mai relaxat si ori de cate isi doreste sa se ia ceva mai putin in serios, isi pune o dantura falsa si o peruca devenind Toni Erdmann (Peter Simonischek). Inventeaza povesti, inventeaza oameni, ba chiar spune ca si-a angajat o fiica surogat, care sa aiba timp sa-i ureze „La multi ani!” (replica e delicioasa si o gasiti in trailerul de mai jos).

 

Ingrid e tipa aia mereu ocupata, de mare succes si incredere, „om de baza” la companie. Vine la Bucuresti sa rezolve un contract si se pricopseste cu tatal ei, Winfried, din cand in cand Toni. Da totul pentru job, se lasa cu sange, se lasa cu lacrimi. Isi traieste viata intre serviciu, un grup restrans de prietene „intepate” si, din cand in cand, for a casual fuck, se mai intalneste cu un baiat ce poarta eternii chiloti Calvin Klein (trademark ascuns de-al corporatistilor). Paharul se umple pe masura ce Toni o baga in tot felul de situatii jenante.

De ce ati auzit atat de des despre Toni Erdmann? Pentru ca e filmat in Bucuresti: prin Marriott, prin cladiri de birouri, pe la Unirii. Aveti privilegiul sentimentului de familiaritate la vederea scenelor din film. Oamenii din alte tari nu-l au. Ati putea sa va bucurati de asta mergand sa-l vedeti.

Este corprodus de Ada Solomon, iar din distributie fac parte si cativa actori romani: Vlad Ivanov, Ingrid Bisu, Alexandru Papadopol și Victoria Cocias. Head of marketing and communication, caci merita mentionat, este Catalin Anchidin. Numele pe care o sa-l cautati pe creditele de la final este Ingrid Bisu : )))). O sa vedeti voi de ce.

Pentru ca mi-a placut ideea foarte mult, pe 1 octombrie am intrat si eu in „familia Erdmann” si mi-am adaugat numelui de pe Facebook si Erdmann. Bineinteles, am primit o gramada de intrebari. Toata lumea stia sigur ca nu m-am maritat, dar nu intelegeau care-i treaba. Geniala campanie de social-media, genul de chestie la care mi-as fi dorit sa ma fi gandit eu. Felicitari echipei!

S-a tot spus ca este filmul secolului, one of the best etc. Va pot spune sigur ca a fost extraordinar si vi-l recomand din suflet, insa mai avem filme bune, iar prima data cand m-am gandit la asta mi-a venit in minte: Force Majeure.

Enjoy!

Puneti o patura pe colivia lu’ Miss Peregrine, sa nu mai faca galagie!

afis-missPai ce-ai facut, Bobita? Ai facut film? Pai ai facut, cum sa nu faci? Bine, Tim!
Nu poti lua in serios „Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children” si nu-l poti trata altfel decat la misto, un misto de baietas. Tim Burton n-a inteles ca toata lumea asteapta noul lui film si a ales sa-l niseze pe targetul young adult. S-au pus niste producatori, l-au asezat pe Tim in capul mesei sa se simta important, s-apoi i-au explicat ca poate sa bage acolo o casuta mai speriecioasa si vreo doua scene inspirate din The Shining-ul lui Kubrick, dar in rest sa se linisteasca, pentru ca noi tre’ sa vindem bilete aici.
Uite, ti-o dam pe Eva Green, are tate faine, plus ca, dupa Penny Dreadful, oamenii chiar o sa creada ca filmul asta e putin dark asa. Dupa cum bine zisera cei de la Digi24, au adus acrita fetish. Unde am mai vazut reteta asta cu gagica in varful campaniei de promovare a filmului? A, da, la mizeria de Suicide Squad, remember Margot Robbie? De altfel, la fel ca-n raposatul cu sinucigasii care nu s-au mai sinucis, tot femeia salveaza filmul. Sa mai zica cineva ca nu se dau roluri puternice pentru femei. Sa mai zica! Hai, ziceti!
Da’ gata, Tim, ca te intinzi, filme cu iz gotic sa faci tu din banii tai, de aici facem noi socotelile. Il luam pe baiatul ala de de vinde biletele pentru 12-14 ani, Asa Butterfield. Deh, un’ sa vina adolscentii la prima intalnire in mall, daca nu la un film de Tim Burton? Ce conteaza ca el stie sa faca doar o fata, aia de speriat, ce conteaza ca iti vine sa iesi din cinema la inceputul filmului, cand il vezi cat de prost joaca. Noroc cu Terence Stamp, de-l joaca pe bunica-su, ca mai salveaza primele 10 minute.
Mai departe, vezi cum se dezvolta o minunata, mirobolanta si vomitiva poveste de dragoste intre doi adolescenti. Exact asta imi doream de la un film de-al lui Tim Burton.
Samuel L Jackson si Judi Dench sunt la categoria actori celebri de pus pe afis. Au niste roluri de rahat, dar i-am adus acolo ca sa dam speranta.
Daca ma intrebati pe mine, as face echipa Mars One din Asa Butterfield, Jennifer Lawrence, Adam Sandler si Drew Barrymore. One way ticket, baby!
I-am dat un 5 pe IMDB, i-as fi dat mai putin, dar au acolo niste efecte speciale interesante.
Imi pare rau daca v-am distrus asteptarile, dar e bine sa stiti ca nici Tim Burton nu mai e ce-a fost.
***
In timpul vizionarii acestui film am descoperit culmea nesimtirii la cinema.
Am vazut Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children in Portugalia, in ultima zi de vizita. Incepuse sa ploua si nu mai aveam chef de umblat, asa ca am intrat intr-un mall si m-am dus sa vad ce filme mai sunt.
Dupa ce deja trecusem, la Elvira Popescu, printr-un moment traumatizant in care am vazut ca s-a intunecat ecranul si am aflat ca a cazut curentul, am crezut ca m-a urmarit ghinionul pana la capatul Europei. Iata ca nu, ecranul s-a intunecat pentru ca urma „Intervalo”. Portughezii au grija de spectatori, de vezica lor, de stomacul lor sau de nevoia lor de a se pune la curent cu utilmele noutati de pe Facebook in 2 ore, asa ca li se da o pauza de 10 minute.
Ei bine, chiar si cu acest „Intervalo”, cineva, in a doua parte a filmului, s-a gandit sa vorbeasca la telefon tare, cat sa aud si eu din spatele salii. Ma bucur ca si purcica vecinului european e moarta in cotet si ca nesimtirea nu are nationalitate.
***
Sa nu ne pierdem speranta, filme bune mai sunt, caci se apropie Oscarurile si avem treaba.

Recuperare pentru Oscaruri: Spotlight in the spotlight

SPOTLIGHTN-am apucat sa vad majoritatea filmelor de Oscar de anul asta, asa ca fac un maraton. Mi-am instalat dormitorul pe canapea, stau sub pilota si bag doze mari de Hollywood. Deja am bifat 3 dintre ele si n-am inteles ce-i asa de „Best Picture” la dansele. Cand le vezi buchet, ai o imagine mult mai buna. Sa incepem:

Azi avem Spotlight in the spotlight :D.

Oscarurile aveau nevoie de „a true story”, asa ca au primit-o: o mana de jurnalisti de la The Boston Globe investigheaza cazurile copiilor molestati de preoti catolici in Boston.

O foarte buna lectie despre agenda publica si felul in care toata munca pentru o poveste poate fi pusa in pericol din cauza unui „next big thing”. In cazul asta a fost the biggest possible.

Just a fun fact to think about: filmul a fost lansat pe 25 noiembrie 2015, foarte aproape de Craciun. Eu inteleg ca au vrut sa intre in linie pentru Oscaruri, dar nu era ideea sa faci cunoscut cazul asta? Intr-o perioada in care toata lumea se gandeste la nasterea lui Iisus, tu lansezi o poveste despre preoti catolici pedofili? Ce crezi ca se va intampla cu ea?

La final, iti ingheata inima vazand 3 ecrane cu o lista pe 3 coloane de orase, din America, in care s-au descoperit astfel de cazuri.

Drept urmare, n-a existat scop nobil sau a existat, insa a murit la intrarea in cinematografe.

Ce-a existat atunci? Actorii au fost decenti, dar, cu exceptia lui Mark Ruffalo, nu prea a iesit nimeni in evidenta. Am tot asteptat amenintari de la Biserica Catolica, impuscaturi

de nicaieri, case sparte, apartamente devastate. Nimic. Nici cliseele de la Holllywood nu mai sunt ce au fost, nici prefericitii catolici nu-s spioni.

All in all, uitati-va pentru cazul in care mai aveati vreo indoiala ca abstinenta naste monstri.