„Un pas in urma serafimilor” isi va gasi multi ingeri pazitori

„Daca stii ceva, sa nu spui. Daca spui, sa nu scrii. Daca scrii, sa nu semnezi, iar daca semnezi, sa nu te miri.”
Asta impreuna cu alte invataminte in noul film „Un pas in urma serafimilor”.

In lumea lor, preotii sunt echivalentul unor rock star-uri, dupa cum spune si Olah (Toto Dumitrescu): „Uite-i cum se calca in picioare pentru Dumnezeu si pentru noi.”
N-as spune ca pune biserica intr-o lumina proasta. Ba chiar deloc. Filmul, bazat pe fapte reale, spune povestea unei institutii puternic ierarhizate, care educa si supune printr-un sistem de recompense si pedepse. Aceasta combinatie nu a fost si nu va fi vreodata castigatoare. Personajul lui Ivanov este cel mai predictibil produs al BOR-ului. In comparatie cu intamplarile din Sleepers, as zice ca ortodocsii sunt chiar blanzi si acceptabili in metodele lor…neortodoxe.

Inainte de toate, cred ca e necesara o organigrama corporatiei numita Rai.
Conform credintei crestine, exista 9 cete ingeresti, impartite in 3 trepte pe axa Dumnezeu-oameni.
1.Astfel, cea mai apropiata treapta de Dumnezeu este a Serafimilor, Heruvimilor si Tronurilor.
2. La mijloc sunt : Stapaniile, Domniile si Puterile,
3. Iar treapta a treia cuprinde: Incepatoriile, Arhan­ghelii si Ingerii.
Drept urmare, langa Dumnezeu stau Serafimii, reprezentati cu 6 aripi in picturi si desene, iar langa oameni, pazitori si toate cele sunt ingerii. Ei, contrar viselor lui Nicolas Cage, sunt asexuati.

Gabriel vrea sa devina preot sau parintii lui vor sa devina preot sau cine stie? La un liceu vocational ajungi din foarte multe motive si, de cele mai multe ori, iti dai seama in timp la ce ti-a folosit.
Prima scena este din curtea seminarului, unde ajunge impreuna cu parintii. Bineinteles, ii fac cunostinta cu un copil de-al unor prieteni, apoi merg sa-si aleaga camera si patul.

Un deja-vu si o intoarcere in timp mai incolo:


La probele de admitere de la Pedagogic am cunoscut-o pe Georgiana, tatal ei a lucrat cu tata la RAFO. Ne-am revazut in prima zi si aveam sa impartim multe camere de camin si o banca de liceu. S-apoi un apartament. S-apoi furtuna de miercuri, 20.09.2017.

Prima noastra camera a fost la parterul caminului Pedagogic. Camera 4. Am intrat. In fata era un hol lat cat usa si de o parte si de alta 8 paturi lipite doua cate doua. In capat niste dulapuri inguste si o masa care a ascuns, de-a lungul vremii, multe coji de paine si borcane cu diverse tipuri de zacusti, dulceturi si muraturi. 35-40 m patrati pentru 8 fete.
Ramasesera libere doar paturile din spatele usii. Eu l-am ales pe cel de langa perete, iar Andreea, colega mea inca din clasa I, pe cel lipit de-al meu. Mamele noastre se ingrijorau ca o sa ne traga curentul. Curentul ne-a lasat in camera aia vreun an sau sa fi fost 2?
Paturi de metal, ca de spital, si saltele dungate, patate de vreme . Le-am acoperit cu lenjeria de pat albastra si cu pilota cu margarete pe care inca o mai am. Imi placea mult albastrul pe vremea aia.

Au urmat iesiri doar cu bilete de voie de la pedagoga. Prezenta seara, la 22, si trezit cu batai in usa a doua zi.
Cantina cu farfurii si cani de metal si povesti despre bromura din ceai. Au mai urmat anii in care fetele de a 12-a se bagau in fata noastra la cantina si anii in care ne bagam noi in fata noilor venite.
Iesitul pe furis la discoteca, MIRC-ul si internet cafe-urile. Legendele cu baietii de pe strada Carpati si cu fetele care sareau pe geam pe cearsafuri.

Eu eram cu un pas in urma ingerilor.


Inlocuiti personajele din scenele de mai sus cu baieti si va veti face o idee despre atmosfera de la inceputul filmului „Un pas in urma serafimilor”.

Deja-vu-ul se pierde cand incepe sa-si intre in rol gasca de baieti. Acopera cam toata aria de experiente posibile in mijlocul adolescentei. Unele povestioare au si iz comic, astfel ca spectatorii au trecut prin toate starile de agregare: ras, liniste, furie.

Initial, mi se parea ca jocul e putin fortat, dar pe masura de evolueaza, iti dai seama ca e un film complet, facut pentru public, asa cum ar trebui sa fie cinematografia de masa. Nici arty fartsy, nici comerciala, dar neaparat entertaining.

Ah, si pe marketing am vazut niste iesiri bine regizate. Fiul lui Ilie Dumitrescu a tinut capul de afis cu fata sa draguta, chiar daca nu are un rol foarte mare. Am vazut interviuri si atentie. Ma bucur mult.

In incheiere, va doresc sa mergeti la film si sa cadeti cat mai des in toate pacatele.

Fata Simplă de la Ţară
Good Girl Gone Red

Anunțuri

Cand simti ca pierzi controlul, Don’t Move

Don't_Move(2004)Dupa o zapuseala ca-n La Tiganci, sa deschizi geamurile larg, sa-ti torni un pahar de vin, sa-l lasi pe betivul de Tom Waits sa cante si sa-ti tragi un scaun langa pervazul balconului, cat sa te atinga putin ploaia pe-un picior, pare sa fie momentul urban perfect.

La fel de abundente ca ploaia din seara asta am inteles ca au fost si bocetele la citirea cartii „Non ti muovere”, scrisa de Margaret Mazzantini.

Margareta noastra este doar sotia lui Sergio Castellitto, regizorul filmului Don’t Move.

Ce vrea sa spuna autoarea si apoi regizorul: ca un domn cu o nevasta nu doar frumoasa, ci superbuna, desteapta si devreme acasa (Claudia Gerini), intr-o zi torida ca-n La Tiganci, ramas in pana printr-o mahala, o descopera pe Italia. Nu tara, ci o fatuca usor cracanata, incercanata si cu o fata de Sfanta Vineri, dar cu un corp de Penelope Cruz. Caci da, Penelope Cuz joaca superb rolul curvei de mana a doua.

Eu astept cu interes un film despre povestea de dragoste imposibila dintre o corporatista si un antreprenor, insa, intre timp, s-a facut filmul despre povestea de dragoste posibila dintre un mare medic si o vanzatoare de tigari urata cu crengi.

Don’t move” e despre multele momente in care vrei ca lumea sa stea in loc, pentru ca pierzi controlul: cand cineva urmeaza sa-ti dea o veste proasta si stii asta, cand copilul tau are un accident, cand te-ai indragostit, cand vrei sa fii un animal, cand un om moare si nu poti face nimic si tot asa.

S-ar putea sa fie un film care sa fi adunat toate dramele lumii in cele doua personaje si in povestea lor.

Spre intristare, spre introspectie, spre descoperire si spre orice altceva ar trezi in voi, va recomand filmul Don’t Move. Daca nu pentru altceva, macar pentru o Penelope Cruz senzationala si pentru tatele ei la fel de senzationale. Daca va atrage, Sergio Castellitto are vreo doua iesiri de American Psycho. Da da, regizorul este si actorul din rolul principal. Permiteti-mi sa cred ca a avut o fantezie cu Penelope.

La final de film m-am intrebat care-i rolul mai bun: Italia, amanta, sau Elsa, sotia? Pentru toti cei tentati sa raspunda Timoteo, stati linistiti, ca nimeni nu ieste fericit din povestea asta. De reflectat.

Enjoy si nu uitati ca viata e frumoasa, monogamia nu exista, fidelitatea e o alegere, iar alegerile, la fel ca oamenii, se schimba in timp.

Mi-am risipit norocul pe 2 hotdogi la concertul Kings of Leon

Eram de mai bine de juma’ de ora la coada de mancare cand au inceput sa cante Kings of Leon si am cantarit in gand: food or music?
Well, baza piramidei lui Maslow nu zice nimic de Kings of Leon. Aveam o vedere excelenta catre scena, asa ca am stat acolo si m-am bucurat ca fanii adevarati eliberau coada.

M-am dus la concert mai ales pentru LP, poate cea mai buna voce pop, pop rock (or whatever she’s singing) a momentului. E un sentiment ciudat sa te uiti, ca femeie, la o tipa gay cu aer de alfa male. I would totally, but would I?

Inapoi la Kings of Leon, marele merit al acestor baieti de la tara, mai exact din Tennessee, este ca, impreuna cu Miley Cyrus, fac genul country sa para cool. Al doilea mare merit e ca-l au pe fratele Caleb ca lead vocalist, iar vocea lui zguduie peretii. E cam rotunjor la fata, dar e simpatic.
Dupa filtrele de pe ecrane, ei par sa se simta foarte vintage, adicalea „ancorati in trecut”.

Inapoi la mancare, dupa alte 20 de minute de stat la coada, cand ajungem si noi, ca oamenii infometati, in fata cozii, si cerem 4 hotdogi, ni se zice ca mai sunt doar 2. Ultimii. Am primit norocul si m-am uitat cu mila la cei din spate, vreo 50, unii dintre ei statusera cam o ora la coada si aveau sa afle ca s-a terminat papica. Apoi m-am uitat cu mila la copiii de vindeau hotdogi. Bineinteles, spre amuzament, m-am proptit un pic mai incolo sa privesc circul, caci mie imi place sa vad cum totul se daramana Fight Club style.
Treaba mai nasoala e ca te obligau sa iei 4 jetoane nereturnabile. In aceste „conditiuni”, cata bere sa bei? Te gandesti ca lumea, venita de la 19:00 pana la 23:00, va dori si mancare. Aveam cate o masa cu 2 oameni de o parte si de alta a scenei care vindeau mancare pentru circa 1000 – 1500 de oameni din acel perimetru. De ce trebuie sa stai mereu la coada la chestii, cand sunt concerte? De ce?
Luati aminte, pace tuturor: poti sa faci tu evenimentul vietii, cel mai tare, cel mai bun, daca ai uitat de papica, o sa fie vai de fundu’ tau.

In rest, balade, niste Jesus prin versuri, mult Sex on Fire, caci alaturarea celor doua are logica, Walls, Waste a Moment, Notion. Au bagat o piesa mai heavy, dar am uitat versurile, asa ca nu am mai gasit-o si mi s-au terminat resursele de ascultat Kings of Leon pe saptamana asta. Ramanem la Use Somebody, cea mai trista melodie din istoria muzicii. Poftim:

#OscarssoBlack – Politica si scuze la Oscaruri 2017

Ma intreb daca semtimentul de vinovatie si incercarea de a o drege sunt mai nocive decat ura si efectele ei asupra minoritatilor.

Pentru ca au gresit in trecut, pentru ca pentru atata amar de vreme #oscarssowhite, anul acesta, s-a mers pana la o evidenta penibila in nominalizarea productiilor cu si despre negri.
Pentru ca Donald Trump a inceput un razboi nedrept impotriva imigrantilor, Academia a considerat ca e ok sa mai adauge un criteriu de selectie: filmul/documentarul sa fie cu, despre sau facut de imigranti. Asa au vrut sa-si ceara scuze pentru intreaga America. Pai ce facem noi aici? Arta, entertainment sau politica?

N-am invatat nimic de la Angela Merkel.

Efecte pentru mandria mioritica: Toni Erdmann, co-productie romaneasca, a plecat la drum lipsit de speranta. Ada Solomon a prezis castigatorul Best Foreign Language Film of the Year: „Oscarul într-o limbă străină a fost deja pus, prin amabilitatea domnului Trump, în mâinile lui Asghar Farhadi. Sunt aproape sigură de asta.”

And back to the show:

Justin Timberlake a reusit sa apara atat in deschiderea Golden Globes, cat si la Oscaruri. N-a mai ramas niciun tip care sa stie sa cante, sa danseze si sa nu aiba un bat infipt adanc in fund. A se consemna ca partenerele lui de dans au fost de culoare. Academia si-ar fi dorit sa observati asta!

Jimmy Kimmel a exagerat cu Trump jokes, dar cred ca a fost parte din brief. Din fericire, a facut si cea mai buna gluma a serii:
„It’s been an amazing year for movies. Black people saved NASA (n.r.: Hidden Figures) and white people saved Jazz (n.r.: La La Land)”

Nimeni nu da premii pentru urmatoarele categorii:

Cel mai bun discurs, suficient pentru ca lumea sa se opreasca in loc si sa inteleaga mesajul serii, merge la Mark Rylance (inainte de „Best Performance by an Actress in a Supporting Role”)

„It would be curious if this category was for best performance by an actress in an opposing role. And yet the brilliant work of these 5 superbe actresses reminded me that with a child or with an adult, sometimes, the most supportive thing is to oppose.
Opposition is great in film, in stories, it’s wonderful in sports. Who wants a weak opponent in a sports match? It’s really good in society. The thing these films made me remember and think about was the dificulty, something that women seem to be better at than men, of opposing without hatedred.”

Cel mai sincer moment al serii a fost acela in care Auli’i Cravalho a cantat How far I’ll go din Moana. Credinta si pasiune.

Special thanks to Viola Davis for making a reference to Dead Poets Society when calling Danzel Whashington O Captain! My Captain!

O eroare de neiertat:
Cea mai mare mizerie aparuta in cinema, Suicide Squad, o productie care ar fi meritat 243433434 de Zmeurica Zmeeeeura a castigat un Oscar. Nici nu conteaza pentru ce, dar a fost pentru machiaj. Am inteles, s-au bagat multi bani in el.

Cat despre marea gafa, Price Waterhouse Coopers pare ca a votat cu Trump si serviciile secrete au inceput sa comunice cu noul presedinte portocaliu.

Chiar daca mai fac gafe usriase, fie ca ne plac deciziile lor sau nu, Academia sarbatoreste cinematografia si ne aduna, in fiecare an, in fata ecranelor mici sau mari ca sa vedem un show aproape impecabil. Le asteptam deciziile tot anul, le comentam si le recunoastem importanta. Ca orice eveniment care a devenit traditie, are sponsori si oameni fata de care trebuie sa raspunda si carora trebuie sa le faca pe plac. Pe langa astea, considera ca sunt suficient de importanti incat sa se implice politic. Stiu ca noi vrem corectitudine si dreptate, dar in viata reala lucrurile functioneaza altfel. Mai mult, in viziunea anumitor oameni, felul in care s-au intamplat lucrurile au insemnat dreptate si corectitudine.

Sfat: niciodata sa nu va cumparati floricele dulci.

You know the rest. Daca nu, gasiti aici castigatorii.

La La Land, musical si romance in doze optime

la-la-landRelatia mea cu musicalurile a fost nefunctionala spre inexistenta. Pana la La La Land. In timp ce ma uitam la o emisiune MTV de nivelul Cribs, am descoperit un tip care isi declara ura nesfarsita fata de musicaluri, argumentand ca nimeni nu se comporta asa in viata reala. Am rumegat putin emisiunea si ceea ce a spus individul mi s-a parut demn de preluat. Da, muzicalurile nu aveau nicio noima. Cautam prea mult realism, si am inteles tarziu ca industria filmului, mai ales cea de la Hollywood, este foarte mult despre entertainment si joaca. Europeanca pursange!

Dupa un teambuilding in care, ca activitate de echipa, a trebuit sa invatam o zi intreaga coregrafia „Singing in the Rain”, mi-am cimentat dispretul fata de orice forma de dans in cinematografie. Ce ironie, cel mai bun musical al lumii m-a facut sa detest si mai mult genul.

M-am dus foarte sceptica sa vad La La Land, insa m-a luat prin invaluire si mi-a inmuiat inima (nu doar datorita lui Ryan Gosling :D). La La Land gaseste echilibru intre muzica, dans si-o-ndragosteala, adica toate minunile care fac oamenii mai vii.

Sebastian (Ryan Gosling) este un pasionat de jazz care viseaza sa aiba propriul bar. Mia (Emma Stone) isi doreste o cariera in actorie si, printre party-uri si job, merge la auditii.

Cei doi incep o relatie care ajunge sa evolueze normal. Vezi pe ecran doi oameni cu care poti empatiza. Pornesc cam la fel de pierduti din punct de vedere profesional si apoi ii urmaresti cum cresc impreuna.

La La Land este, inainte de toate, un film facut din dragoste pentru muzica. Stim deja ca Damien Chazelle, regizorul, are o pasiune pentru jazz de cand am vazut Whiplash. Daca ciuliti urechile, veti auzi o bucata de percutie Whiplash in La La Land :). Ryan Gosling a invatat sa cante la pian toate melodiile din film, astfel incat sa nu fie necesar sa aiba o dublura. Dedicare si suflet!

Miscarea camerei este armonioasa si are foarte putine „taieturi”, astfel ca imaginea pare sa danseze impreuna cu restul actorilor si intra in „hora”.

La La Land este o reinviere si o reinterpretare a genului, mai aproape de zilele noastre, mai naturala. Nu se exagereaza cu momentele de musical, ba mai mult, sunt introduse cu logica, uneori chiar ti-ai putea imagina, apropo de problema mea cu realismul, doi oameni care danseaza si canta in strada. De ce nu? Voi nu v-ati imbatat niciodata?

Reteta castigatoare pentru La La Land a avut doua ingrediente de baza: nostalgia pentru musical-uri si o pereche formata din „America’s darlings”: Ryan Gosling si Emma Stone.

Daca femeile pupa asfaltul pe care calca Ryan Gosling, barbatii o iubesc pe Emma Stone, o combinatie intre hot + the girl next door + roscata + ochi albastri mari cat gura Juliei Roberts. Daca vreti sa vedeti La La Land, inainte de toate si de orice, trebui sa intelegeti ce inseamna Ryan Gosling pentru Internet si pop culture. Asa ca, urmariti fenomenul romanesc „Hei fato” si pe cel american „Hey girl„. Yes, I know, it’s a great time to be alive!

Perechea Stone-Gosling a mai jucat in Crazy, Stupid, Love., unde Emma, in momentul in care Gosling isi da jos camasa si dezveleste un six pack de pus in rama, ii da replica mea favorita: „OMG, you look live you’re photoshoped!”

Ce invatam din filmul asta: ca orice relatie ar trebui sa te transforme intr-un om mai bun, sa te ajute sa cresti. Atata vreme cat evoluezi alaturi de cineva, timpul nu are cum sa fie pierdut. 🙂
Fara a incerca sa va dezumflu, ci doar sa va aduc cu picioarele pe pamant, La La Land nu este vreo capodopera, este inca un film comercial, insa nu face nimic gresit si n-are cum sa nu-ti intre pe sub piele. E ca si cum ai vedea un copil frumos si, desi ai mai vazut atatia, daca ti se arata o poza cu al 221.334.343-lea tot o sa-ti placa.
Hei, Ryan, pregatesti si tu o promotie la bastite pentru urmatorul film? Nu de alta, dar bocim ca apucatele de la The Notebook incoace!!!
Pe final, va las cu doua piese pe care veti vrea sa le ascultati pe repeat dupa film:

Hacksaw Ridge, povestea lui Desmond Doss

poster01Ieri dimineata, ma uitam in oglinda si am vazut ca fondul de ten si-a gasit loc in doua cute noi de sub ochi. Am contemplat ideea de a nu ma mai machia niciodata, poate asa o sa imbatranesc mai incet, dar am zis ca ar trebui sa o las mai moale cu rezolutiille pe noul an.
Pana s-a asezat mancare ade la pranz, pe stiri curgeau titlurile despre pacatele viitorilor ministri din cabinetul Dragnea.
Cuprinsa de tristete, in pragul unei depresii post1si2ianuarie , mi-am zis ca singurul remediu la durere este o durere si mai mare. Asta-i din secretele medicinei masochiste. Te doare capul, iti trantesti un ciocan peste picior. Simplu! Esti trist, mergi la un film, ca sa vezi ca altii au dus-o si mai prost. Cautam o drama mare. Cea mai mare. Vazusem deja Julieta, asa ca Almodovar, panaceul depresivilor, s-a dus. Din fericire, Mel Gibson nu face filme des, dar Hacksaw Ridge a aparut in viata mea atunci cand aveam mai multa nevoie.
Pe seara, mi-am facut rezervare la film, am stat la coada la bilete, am stat la coada la Penti, unde o tanti, pe care am vazut-o ulterior la Romania TV in platou, s-a bagat in fata mea.
Am ajuns si-n sala de cinema. Doamne ajuta! Urma sa vad povestea lui Desmod Doss, primul soldat american, care, desi a refuzat sa foloseasca o arma de foc pe front!!!, a primit Medalia de Onoare, cea mai mare decoratie militara in SUA. De aici si traducerea in limba romana a titlului: „Fara arme in linia intai”.
In prima jumatate a filmului, aveam impresia ca ma uit la un Hallmark movie, asta si din cauza structurii in doua segemente:  „ultima noapte de dragoste”, cum ar veni, cu mult Hallmark, s-apoi „prima noapte de razboi”. Mereu mi-a placut antiteza.
„Ultima noapte de dragoste” a fost lunga. Domnul Gibson, zis si Mel, ne face cunostinta cu Desmond, un baiat simplu de la tara, nascut in Virginia, adventist de ziua a saptea, cu o credinta de neclintit, care stie foarte bine ca cel mai mare pacat in fata lui Dumnezeu ar fi sa-ti ucizi aproapele. Ii cunoastem familia si-l vedem cum se indragosteste, cum se plimba prin padure, cum isi pupa iubita pe stanci, cum merge la film…, s-apoi cum, manat de propria constiinta, se inroleaza ca medic in armata, urmand sa ajunga pe front, in Al Doilea Razboi Mondial, de partea Americii. Totul bine la inceput, camarazi prietenosi, frumos, pace, aproape ca vrei si tu sa fii acolo, sa fii patriot.
Apare Vince Vaughn in scena, moment in care eu ma gandesc ca Mel Gibson si-a pierdut ultimii neuroni intr-o sticla de spirtoase. Serios, ma uitam la sergentul Vince Vaughn cum facea glumite! Il asteptam cuminte pe Adam Sandler.
Lui Desmond ii merge totul bine pana cand anunta ca nu vrea sa puna mana pe o arma. De ce? Pentru ca „thou shalt not kill” este una dintre cele 10 Porunci. Urmeaza un sir de evenimente care frizeaza absurdul. Desmond continua in incapatanare si reuseste sa ajunga pe front in batalia de la Okinawa, fara a avea o arma in dotare.
Incepem „prima noapte de razboi”, iar Mel Gibson ne baga pe front si nu are mila. Realismul este feroce si nu poate fi descris. Mi-am strans palmele, mi-am incolacit picioarele, m-am mutat de pe o parte pe alta a scaunului si m-am foit ca-ntr-un cosmar. Am avut momente in care m-am intrebat daca mai pot sa duc filmul. Era cumplit si-mi venea sa plang.
Am simtit frica, deznadejdea, furia, durerea, teroarea si neputinta. Daca razboiul nu da 2 bani pe viata, Desmond Doss este, asa cum a fost si numit, „the unlikely hero”, cel care, dupa un atac de artilerie asupra japonezilor, refuza sa paraseasca frontul, chiar daca isi risca viata, si ramane sa caute supravietuitori pe care-i salveaza.
75 de oameni, care altfel ar fi fost lasati in urma, ii datoreaza viata lui Desmond.
Pentru el conteaza viata si isi ia forta dintr-o credinta care muta muntii.
Omul asta a existat, a trait pana in 2006, am fost contemporani cu el! Mergeti la film, cititi-i povestea si incercati, cand o-ti fi in cumpana, sa alegeti the Desmond way.
Vorbeam cu un prieten si-i spuneam ca Mel Gibson, la cat sange imprastie prin filmele lui, e un fel de Tarantino, dar mai poetic.
I-am dat un 10 pentru ca Mel Gibson e nebun, pentru ca Desmon Doss a fost nebun, pentru ca a spus o poveste care trebuie stiuta, pentru ca efectele sunt impecabile, pentru ca pana si Vince Vaughn a parut om serios in filmul asta, pentru ca toata lumea joaca bine, pentru ca are umor, desi subiectul este tragic. I-as fi dat un 9 pentru siropurile de la inceput si pentru felul evident in care a jucat cartea povestii bazate pe fapte reale pentru Oscaruri, dar il iertam.
Tot nu-mi place de Vince Vaughn.
Ce invatam de aici: Make love, not war!
Da, am ascultat Nickelback – Hero cat scriam. Daca vrei sa spui ceva urat despre Nickelback, choose de Desmond way and be kind. 😀

De Movember, mi-am dat jos mustata

Ma uitam de vreo 3 luni catre sprancenele mele si le asteptam sa creasca, cum asteapta un copil de clasa primara sa-i creasca firicelul din bobul de fasole plantat in vata imbibata cu apa. Nu rasarea nimic nou, cica „nu mai aveam suficienta plantatie”, ca sa folosesc jargonul esteticienilor.

Se cereau masuri urgente cu rezultate garantate. Cautam un ROI bun, ca sa zic asa. Pai unde sa mergi, daca nu la mama lor, la „regina sprancenelor”. Nu chiar la ea, caci ea e in Los Angeles, dar la unul dintre saloanele Anastasiei Soare din Bucuresti.

Dupa cum vedeti, am scris in titlu de mustata si-am inceput sa povestesc de sprancene, o fi clickbait? O fi ca gluma aia la magazin: „Buna ziua, aveti cafea? Da? De care? Bine, dati-mi niste zahar.”  Nu nu, va gadil si cu mustata imediat.

Sa revenim. Sunt 4 saloane Anastasia Soare in Romania, din care 3 in Bucuresti: Baneasa Mall, Dorobanti si Radisson Blu. Eu l-am ales pe cel de la Radisson, ca ajungeam mai repede cu metroul de la Romana. La numarul de mobil de pe site nu raspunde nimeni, dar mi-am facut programare la ala de fix.

Dupa ce te-mbraci frumos, desi e casual friday, ca sa nu se vada ca esti o fata simpla de tara si ajungi cu 20 de minute mai devreme, o sa te asezi pe unul dintre cele doua scaune mari peste care bat lumini ca-n sala de operatie. Luminile acelea, la fel ca becurile din cabinele de proba, iti vor raul. Ele vor arata, cu sinceritate cruda, toate berile baute, toate noptile nedormite si tot parul de pe fata. E ca la spovedanie.

Ana, esteticiana mea, mi-a pus un sablon, mi-a desenat forma viitoarelor sprancene, mi-a cerut acordul, i l-am dat. Pana aici am fost pe flux, ca la corporatie. „Doriti sa epilam si buza de sus, e inclus in pret!” Chiar daca n-am auzit cuvantul „mus-ta-ta” articulat, „sa epilam buza de sus” m-a lovit. I-am spus ca ma mai gandesc, ca n-am facut asta niciodata, ca eu, in lumina mea, aveam impresia n-am. Sa recunosti ca ai o problema, asta e primul pas catre rezolvare. Eram in faza de negare. Stiti, cand imi dadeam in carti in liceu, la etalare., pe mine ma reprezentau cu dama blonda. In blonzimea mea, am crezut ca natura rezolvase problema mustatii cu multe generatii inainte, prin evolutie, si ca firele-s galbene, insesizabile.

In timp ce eu ma vedeam ajungand acasa si privind cu ura firele mustatii, Ana mi-a dat cu 233443 de creme, a pus ceara calda in jurul sprancenelor si a tras cu putere. „E totul ok?” ma mai intreba din cand in cand. Eu i-am zis „Da, nimic nu doare mai rau ca inghinalu'”. Ana a tras concluzia ca noi, femeile, suferim foarte mult. Propun sa ne linistim, nu-i tocmai simplu sa cresti stiind ca nu ai voie sa plangi, ca trebuie sa fii puternic si sa ai o gramada de bani, ca sa scoti fetele in oras si sa-ti intretii familia. La orice gen ai face acordul, o sa descoperim eternul „la tati ni-i greu”. Drumul la salon duce, inevitabil, catre concluzii grele legate de societatea in care traim si relatiile interumane.

Dupa ce mi-a si vopsit sprancenele, catre finalul sedintei, mi-am luat inima in dinti si i-am spus Anei ca renunt la mustata. Dupa 30 de ani, pentru prima data, ne-am spus la revedere. Ana a pus ceara calda pe buza de sus si a tras. Am aflat ca poate sa doara cam la fel de tare ca inghinalu’.

La final, beneficiezi si de un machiaj al sprancenelor. Cu mai mult creion de sprancene si cu mai putina mustata, am plecat, dupa vreo 30 de minute din salonul Anastasiei Soare.

Toata distractie a costat 200 lei: 150 de lei pensat si contur, 40 de lei vopsitul (stiu adunarea, multumesc). Cha- Ching!

Bineinteles, m-am dus direct la baie sa mai estompez putin machiajul, sa pozez noile strancene si sa le trimit femeilor din viata mea. Sper ca nu-s camere in buda de la Radisson. Daca sunt, ne vom distra impreuna. Bineinteles, in acelasi timp a intrat la toaleta Ana, esteticiana. Boing!

Intr-un final, am iesit din buda, am iesit din Radisson, mi-am plus gluga pe cap si am plecat pe jos, pe Calea Victoriei. Kabum!

Pe aceasta cale, ii multumesc bunului meu prieten Viki pentru ca mi-a dat ideea titlului, dupa ce i-am povestit ca mi-am epilat pentru prima data mustata.

De asemenea, folosesc acest prilej pentru a-mi cere scuze de la toti baietii pe care i-am pupat si „i-am intepat”. Probabil se uitau obsesiv la mustata mea, asa cum ma uitam si eu la parul lor din nas.