Jurnal de alergător foarte începător

 

Așteptam metroul spre Grivița la o oră mult prea matinală pentru mine. Ora 7:30. Ca să fac timpul să treacă mai repede, așa cum fac și atunci când alerg pe alei, mă mai uit primprejur la o șină, la o reclamă, la un om. Fixasem gambele unui băiat care târâia de-a lungul peronului două mingi de baschet într-o plasă. Mereu am invidiat picioarele “lucrate” ale sportivilor.

 Frustrarea 

Vine metroul și băiatul cu gambele „facute” se așează lângă mine și intră în vorbă. Abia trezită din somn cum eram, am încercat să-i răspund la câteva întrebări menite să “ne cunoaștem mai bine”. Mă activez la niște cuvinte care încă mă bântuie: “Eu mă pricep la baschet, tu la ce te pricepi?”. Știam că trebuie să-i spun un sport la care să mă pricep. Mi-am amintit de ziua în care am avut vreo 20 de tentative eșuate de a bagă mingea în coșul de baschet. Era clar, la baschet nu mă pricepeam. Jucasem handbal în generală, la orele de sport, eram relativ bună, dar orele de sport din școală nu se pun. Am tăiat și handbalul de pe lista, la fel ca toate celelalte sporturi cu mingea. Nu știu să merg pe role deloc, iar pe bicicletă sunt un pericol. Mai merg la înot, însă aplic stilul raței, nu al fluturelui. Mi-a venit în minte soluția salvatoare: tocmai mă întorsesem dintr-un city break în Viena unde mersesem kilometri. Gata, știu ce știu, știu să merg! Trecuseră câteva secunde de pauză chinuitoare de la întrebarea lui, așa că îi răspund: “Îmi place să mă plimb!”. Liniște. Am coborât la stația Grivița cu un scop agățat în minte: Trebuie să încep să mă pricep la un sport! Trebuie!

Descoperirea

Căutam ceva simplu, fără reguli întortocheate, ceva natural. Aveam un an de Raiffeisen Bank și doua dintre colegele din echipa mea, Bogdana și Elena, fuseseră deja în Primul Maraton, iar Carmen trecuse de primele 2 luni din program și avea o voința de fier. Îmi povestea mereu despre antrenamentele la care urma să meargă și despre cât de bine se simte după fiecare alergare. Pe Facebook vedeam prieteni care postau când un link din Endomondo, când unul din Runkeeper. 5 km, 10 km sau chiar 21 km alergați prin parcurile lumii, iar eu oboseam când urcăm scările. Eram o sedentară convinsă, dar simțeam un trend care se formează și crește în jurul meu. A fost o experiență aproape de convertirea religioasă. Poate exagerez, însă alergatul a devenit, ușor, ușor, o credință, o ieșire din cotidian, o stare diferită de ceea ce cunoscusem până atunci, o transformare în mai bine.

 Începutul

A venit luna iunie 2015 și m-am înscris în Primul Maraton.

Prima zi, prima alergarea de 3 kilometri de la statuia lui Charles de Gaulle din Herăstrău până la copacul din mijlocul aleii și-napoi. S-ar putea să nu știți copacul ăla, dar noi, novicii din Primul Maraton, nu o să-l uităm prea curând. Simțeam că-mi ard plămânii după doi kilometri, că mi se taie respirația și că nu o să reușesc niciodată să ajung la 21 de kilometri. Îmi spuneam în continuu, de la copacul din mijlocul aleii, pe drumul înapoi până la statuia lui Charles de Gaulle că eu o nu o să termin programul ăsta.

Chinul

Am un mesaj pentru toți oamenii care se apucă de alergat: E ok să fii praf la început. Aleargă, aleargă distanțe mici și orice ai face, până nu termini kilometrii setați, NU TE OPRI! Nu te opri din alergat și nu te opri în timpul alergării!

Nu m-am oprit. Am trecut de 3, de 5, de 7 kilometri și m-am îndrăgostit de Kiseleff pe timp de noapte. L-am declarat cel mai liber și mai fericit parc. Parcă e mai verde iarba sau poate e doar runner’s high. Am trecut și de primii 10, ș-apoi de primii 14. M-a lăsat aplicația de alergat de 235 de ori, din 176942 de cauze, ca să nu mai menționăm zilele în care uitam să o pornesc sau să pornesc GPS-ul. Asta e una dintre cele mai mari dezamăgiri ale alergătorului modern. M-au lăsat genunchii, gleznele și am descoperit durerea cumplită din tendonul lui Ahile, dar nu m-am oprit. Pe măsură ce descopeream o durere nouă, îmi aminteam de prima întâlnire Primul Maraton, când Gabi Solomon ne spunea că vom simți dureri în locuri din corp inexistente pentru noi până atunci…S-a împlinit de multe ori această profeție.

Vă spuneam că 7:30 este o oră prea matinală pentru mine. Pentru alergările de sâmbătă trebuia să mă trezesc la 6. La 6, în fiecare sâmbătă…Fiecare sâmbătă după câte o vineri. Din fericire, vara asta am reușit să-mi fac toate vinerile liniștite. Toate ieșirile cu posibile “urmări grave asupra stării fizice” erau amânate pentru sâmbătă seara. A venit o vineri  care nu  putut fi amânată și a presupus, după cum urmează: bere, pizza cu mujdei, cartofi prăjiți cu mujdei și bere. Dezmăț. Aveam să aflu a doua zi că usturoiul nu dăunează grav doar vampirilor, ci și alergătorilor, adică tuturor celor cu puteri supranaturale.

Vocile și dependența de muzică

A fost o vreme în care nu puteam să alerg fără  muzică. Mi-era frică de mine. Dădeam sonorul tare ca să nu mă aud. Să nu-mi aud gândurile și creierul care-mi spunea să mă opresc. Nu știu pentru alții cum a fost, dar eu pot spune că am suferit la început. Cea mai pură formă de suferință. Poate sunt alintată, dar așa a fost. Am dat muzica tare până când m-a lăsat încărcătorul de la iPod și așa am renunțat la căști, m-am împăcat cu mine, cu vocile și am învățat să mă ascult mai bine.

Echipamentul

Acum sunt la începutul febrei achiziționării echipamentului. Mi-am făcut teste de pronație în două magazine de profil, am probat vreo 5 sau 6 perechi de adidași, i-am testat pe benzile de alergare din magazin și simțeam că alerg pe nori. Ca o fericită posesoare de picior mărimea 41, îmi iau adidași de la băieți, mărimea 42 sau 43. Ajunsă la casă, vânzătoarea mi-a și spus: “Să-i poarte cu placere”. I-am transmis asta bărbatului din mine și l-am rugat să nu mai alerge cu 7 min/km vreodată. După toată povestea și după vreo 20 de kilometri alergați cu noii adidași, am realizat că n-am făcut cea mai bună achiziție. E ca-n dragoste: săruți multe broaște până când îl găsești pe Făt-Frumos și testezi multe perechi de adidași până să-i găsești pe cei care “aleargă singuri”.

Probabil arătăm ca niște sectanți când începem să ne atingem tricourile pentru a vedea “cum e materialul”, ne apăsam vârfurile adidașilor “să verificăm dacă unghia are suficient spațiu”, ne descălțăm pentru a ne arăta “pernuțele” din șosetele de alegare, facem schimb de pantofi proaspăt alergați și, implicit, transpirați pentru a-i testa. Discuțiile noastre despre încălțări de alergare s-ar putea să sune a chineză pentru alții, însă, credeți-mă, există în ei cam la fel de multă inginerie ca-ntr-un iPad.

Ziua în care te gândești la maică-ta

Da, va veni ziua în care te vei întreba: Ce caut eu aici? Când a crescut craca asta de sălcie și de ce mă plesnește peste față? Va veni ziua în care te vei gândi la maică-ta, imaginându-ți că te întreabă liniștită: “Bai mamă, pentru asta te-am crescut, ca să te chinuiești așa?”

Eu am experimentat asta la prima alergare pe ploaie. La meteo spuneau că sunt 10% șanse de ploaie. Toate cele 10% șanse au fost de la 7 la 8, timpul în care noi aveam de alergat. Îmi curgea atât de multă apă pe față, încât simțeam că-mi curge fața cu totul. Eram udă până la piele și îmbrăcată prea gros. Îmi era frig și cald în același timp. Mi s-a părut că sunt un pic masochistă.

Echipa

Cele mai importante lucuri se păstrează pentru final. Mereu mănânci în jurul cremei croisantului 7Days și mereu vorbești de echipă la sfârșit. E trist când scapi pe jos crema de la croisantul 7Days și când te gândești că se va termina programul Primul Maraton în octombrie și fiecare va alergă pe alte alei. Îmi va fi dor să alergăm în tandem, pentru că atunci când cel de lângă tine continuă, continui și tu. Turele de lac trec mai reprede când ai alți oameni lângă care să povestească despre geluri, minerale și alte nimicuri. O să-mi fie dor și de berile de după, căci nimic nu stinge mai bine setea ca o halbă de bere la City Grill sau la Pescăruș. Suntem o trupă de oameni mișto, nu știu cum a fost fiecare mânat in luptă, important este că am devenit un pic mai buni. Azi putem spune că ne pricepem un pic la alergat.

Închei prin a vă spune că nu există sport fără echipă, nici măcar alergarea. Eu am avut echipa Primul Maraton – colegii și antrenorii.

Multumesc celor care ne-au adus până aici în pas alergător. Gabi, Oana și Marian, sunteți minunați!

Acest articol a aparut si in revista Alerg.ro si pentru asta ii multumesc lui Marian Chiriac.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s