Ziua in care am pierdut „tara mea”

Mai stau cu oameni la masa uneori si ma intreaba „Unde e tara ta?”.” Tara mea” a fost la Caraclau. Suna a sat pierdut printre dealuri, sat pe care-l mentionezi in vreo injuratura cand vrei sa trimiti pe cineva spre nicaieri. Acolo m-am plimbat eu pe coclauri pana ieri.

In satul asta de departe a trait cel mai frumos om din lume, tataia meu. De mica, parintilor dupa tata le-am zis bunici, iar parintilor dupa mama le-am zis tataia si mamaia. Pentru mine a existat doar tataia, pe restul i-am cunoscut prea putin sau deloc.

Ca sa ajungi in deal din curtea lu’ tataia trebuia sa treci de 3 porti. Unii au casele in mijlocul satului, au un gard peste care nu poti trece fara sa ajungi in curtea altcuiva. Ei, noi aveam curtea nemarginita. Mergeam in micuta livada, s-apoi oriunde vedeam cu ochii. De sus se vedea tot satul si era mic sa-ti incapa in doua palme. S-apoi vedeai cerul si furtuna de se pornea dinspre Birsanesti si te simteai tu mic de poti incapea intr-o palma. De ieri am urcat de cateva ori, caci ala e cel mai bun loc in care „sa pleci”, atunci cand iti vine sa-ti iei campii. Chiar poti sa ti-i iei.

In satul asta de departe mancam mere „de creanga”, desi toate merele sunt pe creanga, mestecam deodata cate un pumn de cirese negre care-mi invineteau buzele si mainile, dar si singurele pere care mi-au placut vreodata, unele zemoase pe care le asteptai sa pice din parul cu tulpina inalta. Era imposibil sa te urci in el si oricum trebuia sa le lupti cu viespile. Visinele erau mai dulci, iar prunul cu prune „babane” era departe in varful dealului. Era bataie pe ele. Aproape toti pomii copilariei mele s-au uscat in timp sau  au  fost taiati. Pana alaltaieri nu am observat…

In casa care avea curtea nemarginita fiecare usa parea sa ascunda mistere si lucruri uitate. Mereu ma bagam prin cotloane, ma urcam prin poduri si deschideam ferestre, mai ales pe cele care dadeau in spatele casei. Mi se parea ca voi descoperi ceva nou de fiecare data. Am gasit si alaltaieri un motiv sa ma mai urc o data in podul  grajdiului, de acolo mergeam pe acoperis si mancam strugurii din via care era intinsa deasupra ograzii.

Cand mai fata cate o oaie, ne aducea tataia in casa miei de vreo saptamana sa ne jucam cu ei. Am invatat sa nu mangai viteii intre coarne pentru ca ii invat sa-mpunga, lor le place mangaiati pe gusa, iar porcilor pe burta in timp ce le spui „Pocu, pocu, pocu”. N-am invatat sa mulg vaca, iar tataia se baga el si-mi mai improsca lapte in ochi din cand in cand. Cel mai frumos v-ati ascunselea era noaptea, in „tara mea”, in timp familia se aduna la depanat papusoi sau la cules.  Pusese tataia un neon in curte si-mi placea sa ma uit noaptea cum buzele se fac grena in lumina neonului si sa vad cum zburau carabusii in jurul luminii. Baietii legau o ata de piciorele carabusilor si-i faceau „elicopter”.

In satul asta de departea ma dedeam iarna cu sania pana imi inghetau picioarele s-apoi intram in casa si ne chema tataia sa le punem pe soba. S-asa frumos durea dezmorteala aia de frig. Toata lumea facea pilaf sau  sarmale ca sa dea „de mosi”, dar el facea cel mai bun lapte cu taitei, vartos ca o budinca. Taia mereu mamaliga cu ata si ne lasa sa mancam smantana din ulcele.

El isi boteaza cainii Paul si Adrian, nu le dadea nume din astea straine. Primul caine in curte a fost Labus.

Tataia a fost cel mai mare tamplar din sat, un detaliu pe care preotul….cumva…a uitat sa-l mentioneze in predica lui. Imi spusese asta chiar si  profesorul de pregatire la matematica. Era si el din Caraclau si stia de Nea Vasile. Toata lumea-l cunostea ca om sfatos si vorbaret. Cate cantece si poezii stia tataia meu…, mintea mea a stiut doar sa le uite. Mi-a amintit sor-mea: „Ia de bea cinstite gat, ca maine te faci pamant”. Un suflet colorat, de taran roman asa cum nu prea mai gasesti pe utlitele pietroase si prafuite. A construit un leagan pentru nepoti, ii zicea scranciob. Il puses in fata peretului casei, pe care noi ne impingeam cu picioarele ca sa ne luam vant. Dupa vreo 20 de ani si ceva de ani, scranciobul inca mai exista, de data asta mutat in gradina. M-am mai leganat in el cateva minute in timp ce ma uitam in jur incercand sa-mi amintesc toate intamplarile si sa le lipesc cumva de creier ca sa nu mai plece niciodata.

Odata cu tataia a murit copilaria mea. Am vazut ca oamenii isi numara mortii si se-ntrec in suferinte. Pentru mine, el este primul. M-am dat viteaza pana am intrat in sat alaltaieri si am vazut semnul care indicat „spre manastire”. La ridicarea manastirii a muncit si tataia, dar preotul a uitat sa mentioneze si  asta. Preotul a fost preocupat sa-si promoveze programul bisericii pentru postul Pastelui si sa vorbeasca, literalmente, despre pacea mondiala. Acolo, in satul asta de departe, intr-o biserica micuta cu trei sferturi din pereti tencuiti, semn ca preotul are nevoie de sustinere pentru pictarea intregului lacas, un preot le vorbeste enoriasilor despre rusi, despre razboi si le spune ca la Bacau „au iesit tancurile sa se roage pentru pace”. Cu astfel de metafore „umple” preotul predica unui om care implinise 86 de ani pe 27 martie. Probabil biserica se gandeste ca un om care „si-a trait viata” deja nu mai merita sa-i fie mentionate realizarile. Biserica pare sa stie cand ai trait destul.

Vasile Stan a fost tataia meu si datorita lui am avut „o tara”.

Se zice la tara ca portile Raiului nu se deschid pentru oamenii care mor in postul Pastelui. Nu-i nimic, tataia o sa construiasca un Rai nou si o sa intampine oamenii la poarta cu cantece si poezii. „Butelcuta mea, hăi! hăi!” le va canta.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s