Casa scarii nu e acasa

Pe strada noastra locuieste Marin. El isi cumpara mereu cate doua sau 3 peturi mici de bere. E mai practic sa bei din petu de jumate.. Uneori isi mai ia si un sandvis. Intr-o seara imi povestea ca s-a aprovizionat (cu berea si cu sandvisul) si pleaca sa se culce. Spera sa nu ploua pentru ca doarme afara. Blocul meu are camere de luat vederi, interfon la poarta si interfon la scara, pentru un plus de siguranta. Cu toate acestea, Marin, omul mereu beat de pe strada noastra, are cheia de la poarta si ma intreaba uneori daca nu vreau sa-mi deschida. Il refuz politicos. De cand mi-a marturisit ca doarme afara, i se pare lui ca ne-am imprietenit si ma mai opreste sa-mi povesteasca diverse. Ma saluta mereu cu mirare:

-Aaaaa, saru-mana! Ce mai faceti? Imi spune el azi vazand ca intru pe scara.

– M-am intors acasa, ii spun eu scurt.

– Ati fost aseara la concert (n.r sarbatorirea a 555 de ani)

– N-am stat ca era aglomerat.

Dau sa dispar rapid in scara…

– Stati sa va spun! si incepe sa vorbeasca din spatele gratiilor portii.

Eu ma opresc sa-l ascult cu un picior urcat pe scara si zambint cumva obligat si a compatimire fata de omul care cersea atentie.

– Eu am fost aseara la concert! Am fost si acolo unde s-au dat masinile pe 13 septembrie (n.r Red Bull Soap Box). Imi tineam cheile la buzunar aci si nu stiu cum da’ le-am pierdut. Au alergat astia si mi-au facut alt set de chei. Ieri cand m-am dus la concert m-au strigat astia: ” Marineeee, vezi sa nu pierzi iar cheile!”. Da’ nu le-am pierdut ca le-am pus aici in buzunar si-am inchis buzunarul.

In interior ma busea un ras isteric in fata ironiei si as fi vrut sa-i spun: „Marine, suntem egal de idioti amandoi!”. Uite ce coincidenta, sa-mi iasa chiar azi in fata sa-mi povesteasca cum a pierdut el cheile. El, omul nimanui, im poveste asta la doua zile dupa ce pierdusem si eu cheile.

***

Vineri ajung acasa taraind picioarele. Dormisem 7 ore din 48. Avusesem un proiect foarte important si obosita cum eram m-am mai dus si la ultima ora a cursului de Photoshop. La 21 asteptam 136 ca sa ma duca spre casa. Am zis ca intru, las ghiozdanul si cobor apoi sa-mi iau ceva de mancare. Dar nu, mi-e prea somn, imi iau acu mancarea si-apoi ma duc in casa, mananc si al meu va fi patul.

Mircea nu era acasa, ramasese in Timisoara si se intorcea abia luni. Planuisem un weekend absolut lenes. As fi vazut macar unul dintre cele 3 filme incepute, poate as fi termminat postul despre Viena pe care-l am in drafturi de o luna si as fi dormit. Da, abia asteptam sa ajung in pat, sa dorm. Sa-mi arunc hainele pe jos, sa mananc mizeriile pe care mi le cumparasem si sa pic secerata in pat.

In fata portii bag mana in buzunarul ghiozdanului burdusit sa scot cheile. Nu erau. Incept sa scot pe trotuar o parte din lucrurile din ghiozdan ca sa caut mai bine. O vecina ma vede cu toata matele insirate si mi zice sa intru ca-mi da ia drumul la poarta si la usa de la scara. Imediat ce ajung pe casa scarii reincep sa scot tot: laptop, mouse, cablu de la laptop, cablu microusb, ipod, incarcator de nokia, telefon personal, telefon de sericiu, servetele, 3 pixuri, mapa, legitimatie, pastile, agenda de la serviciu, agenda de la curs, un sacou si un cardigan, farduri, punga cu lapte, iaurt si muschiulet. Scutur ca sa vad daca se aude zdranganit. Il intorc cu fundul in sus. Gata, era momentul sa accept situatia: nu am cu ce sa intru in casa, mi-am pierdut cheile.

Joi, ajunsa acasa tarziu cu ghiozdanul la fel de burdusit, mi-a luat cam 30 de secunde sa gasesc cheia. Ma gandeam atunci ce de rahat ar fi fost sa-mi fi pierdut cheia si sa nu pot intra.

Vineri era o zi mare, dormisem 3 ore jumatate si cand m-am trezit ultimul lucru de care aveam chef era sa stau 25 de minute sa caut taxi. Dupa o incurcatura la Cristaxi, am reusit sa plec de acasa, Foarte foarte rar se intampla sa fiu afurisita cu oamenii, insa atunci m-am enervat cumplit si m-am rastit la sofer. Ajung la Radisson, de acolo plec seara cu un taxi Colbalcescu la curs si ma intorc acasa cu un 136. N-am mers aproape deloc pe strada, deci cheile probabil erau in unul dintre aceste locuri.

Pe scara, cu lucrurile insirate, incerc sa-mi refac in cap traseul. Sun la Cobalcescu de pe telefonul de serviciu, ii explic dispecerului problema. „159! Receptie 159!..”. Se termina bateria si se inchide telefonul. M-a apucat disperarea… La telefonul personal mai aveam 4% baterie. De obicei se inchide la 4 %.

wi-fi Vs euScot laptopul si-mi conectez telefonul personal la laptop ca sa am baterie. Se conecteaza la wireless-ul de acasa. Ce ironie! Cine a zis ca „Acasa este locul unde wireless-ul se conecteaza automat” n-a avut in vedere o situatia in care esti langa usa, dar n-ai cu ce sa intri in casa. Caut pe net numarul de la Cobalcescu si mai sun o data. Imi confirma ca nu au gasit nici o cheie. Sun la Radissoon, nu au gasit nici o cheie.

A devenit din ce in ce mai evident ca ale mele chei au ramas prin masina taximetristului de dimineata…cu care ma certasem. Karma is a bitch! Sunt la Cristaxi, insa nu gasesc soferul indicat de mine. Ma uit catre punga cu mancare si ma gandesc ca macar am ce manca. Putea fi si mai prost, puteam sa raman si fara bani. Era posibil sa-mi fi blocat cardul in bancomat, in timp ce-mi mai ramasesera doar 5 lei in portofel. S-a intamplat si asta, tot intr-o vineri seara….Din fericire intr-0 alta vineri seara.

Ok, gata! Tre sa dorm undeva in seara asta si nu o sa dorm acasa. Ajung la o intrebare grea, la care m-am gandit de cateva ori, insa am lasat-o sa-mi plece rapid din minte: La cine sun la 22 sa ma primeasca pentru o noaspte sa dorm?

Sun la o prietena si-mi spune ca e la Brasov.

Laptopul ma anunta ca nu mai are baterie si se  inchide. Am o cadere nervoasa. Sunt in fata usii, fara chei si fara baterie la telefoane. Ce dracu fac?

O vecina a venit langa mine si s-a oferit sa ma mai ajute o data sa caut in ghiozdan. Poate o minte limpede le va gasi. Insira din nou pe jos: mouse, cablu de la laptop, cablu microusb, ipod, incarcator de nokia, telefon personal, telefon de sericiu, servetele, 3 pixuri, mapa, legitimatie, pastile, agenda de la serviciu, agenda de la curs, un sacou si un cardigan, farduri, punga cu lapte, iaurt si muschiulet. Nimic. Ma intreaba daca nu vreau sa urc sa-mi dea un pahar cu apa si sa-mi incarc telefonul. Accept, nu prea aveam alternativa. Motanul lor se perinda pe langa punga mea cu muschiulet. Intre timp aflu ca vecina cand melodiile Mariei Tanase pe ritmuri de jazz, mai canta fado si muzica sud-americana. Eu ascult uneori Maria Tanase la serviciu, iubesc muzica ei, dar si fado. Imi da o carte de vizita: Jezebel.  Ii spun despre „Cantec de leagan. O poveste despre Maria Tanase„, piesa de teatru pe care o o vazusem la Godot, macar asa sa par normala la cap. Ce oameni minunati! Trebuie sa ajung la un concert.

Am reusit sa intru in casa sambata pe la 13, dupa ce mi-a trimis Mircea cheile printr-o prietena care venea de la Timisoara.

Ma duc apoi la Sensiblu si primesc un flyer la un concert. Intreb despre ce se canta….Maria Tanase pe ritmuri de jazz.

Concluzia:

1. Daca intrebi Universul oare cum ar fi sa-ti pierzi cheile? El iti va raspunde. Ar trebui sa ma intreb mai des cum ar fi sa castig la Loto.

2. Trebuie sa merg la un concert cu muzica Mariei Tanase, trebuie sa merg la Jezebel.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s