Operatiunea „Home Alone Forever” – Nebunul de la Victoriei

Au trecut 2 luni jumatate de cand m-am mutat si deja am depasit primele stadii ale proaspatului singuratic. Azi imi vine natural sa stau aici. Ii pot spune acasa. Am depasit sentimentul cronic de singuratate si m-am obisnuit, mi-am creat tabieturi si am renuntat la a mai curata mereu fiecare coltisor de parca ar fi nou. Am pata mea galbena pe frigider si sunt mandra de ea, iar cand mi-e lene sa spal vasele, gasesc solutii pentru a consuma laptele cu musli de dimineata 😀cana

Supravietuiesc de 2 luni jumatate fara fier de calcat si fara televizor. E hipsteresc, oarecum. Am renuntat, temporar, la ideea de a-mi lua o pisica. Ea ar fi fost neagra, singura, lipsita de hrana si lasatoare de mult par pe toate suprafetele. Cam ca mine, adica. Cand ma voi considera indeajuns de responsabila, voi achizitiona acest animal aparent usor de ingrijit.

Apropo de pisici negre, am descoperit intr-una dintre dimineti aceste text pe usa mea:

poza

Nu stiu despre voi, dar eu am vazut multe filme de groaza. N-am o carte mare si prafuita prin pod, ca-n Charmed, care sa-mi dea raspunsul, nici vreun bibliotecar atotstiutor ca-n Buffy, asa ca…am apelat la vraciul Google, iar el, tot ce a gasit a fost melodia asta (tot un fel e horror: )))

Ba, Google, ba, mi-ai stricat tot misticul si tot ezoterismul.

Acum ca ati inceput sa va ganditi la nebuni, pot incepe sa va povestesc despre cea mai peripetie dintre peripetii din timpul cautarii minunatei garsoniere.

Se face ca plec de la Garsoniera de la Mitropoliei si avand telefonul meu destept pe aproape, zic sa nu pierd timpul si sa mai caut printre anunturi, poate nu ma mai intorc acasa si merg direct la o alta vizionare.

Intru pe anuntul.ro si gasesc o garsoniera nemobilata pe Titulescu, la 140 euro. Sun rapid, sa vad daca mai e valabila oferta. Pentru ca eram aproape de Mitropolie, divinitatea m-a ajutat si mi-a raspuns omul la telefon. Mi-a raspuns dupa ce am sunat de vreo 3 ori, el dadea bip inapoi, ba inchidea apelul meu. Am zis ca poate n-o sti omul sa foloseasca telefonul. Rabdatoare cum sunt uneori, am insistat, ca doar nu pierdeam asemenea ocazie.

Vorbim, hotaram ca ajung in 20 de minute la Victoriei, la Springtime si ma intreaba: „Cum esti? Blonda? Roscata? Bruneta?”. Ii spun ca sunt roscata si-i descriu vestimentatia. Ma duc acolo intr-o suflare, sa nu-l las pe om sa astepte. Vad tot felul de barbati care treceau pe langa mine, unul chiar ma privise lung si ma gandesc „Sa vezi ca astuia nu i-a placut de mine, a trecut sa ma vada si a mers mai departe. Stau aici ca tampita si astept”

*

Mi-am amintit ca mai avusesem sentimentul asta in urma cu doi ani, cand la fel cautam o garsoniera si gasisem un anunt similar pentru victoriei. Trebuia sa ma intalnesc cu individul la Springtime si am tot asteptat…Cand a venit, in vara lui 201o se intampla, in loc sa mergem la vizionare, el m-a invitat sa bem un suc la Spring. Atunci, am fost mai inteligenta si cu mai multa intuitie, se pare, pentru mi-am vazut de drum imediat.

*

Asteptam deja de vreo 10 minute, asa ca l-am sunat pe om. A zis ca ajunge de-ndata. Dupa alte 10 minute apare. Nici nu observ ca-n loc sa mergem spre Titulescu, ne indreptam spre Calea Victoriei. In timpul asta el vorbeste incontinuu. Imi complimenteaza tinuta, veneam de la o cununie civila, si ma intreaba de unde sunt. Cand aude Onesti, imi ia mana si mi-o pupa, si-mi spune ca a fost candva antrenor de volei in Bacau. Ca se trage dintr-o familie bogata cu multe proprietati si ca are o pasiune pentru vinuri, parca zicea ceva si de o podgorie. Ca a fost casatorit cu o tipa suedeza, care nu a vrut sa-i faca copii si toti cthiariasii lui sunt practic ca niste copii. ‘Toate astea, de la Spring pana la vreo 2oo de metri de Piata spre Calea Victoriei.

Am intrat in cladire, la etajul 7, intr-un minunat studio. Cred ca avea 50 de metri patrati. Absolut neingrijit, cu parchetul sarit pe alocuri si cu jaluzelele indoite, insa cu potential. Asta cautam, o casa cu potential. Daca l-as fi curatat, ar fi fost perfect. Avea si un balcon cu vedere spre un mic parc. Eram in inima Bucurestiul si cred ca m-as fi apucat de compus poezii daca stateam acolo.

Cum intrai, in stanga era bucataria cu o masa rotunda, plina de farfurii si alte mizerii, iar in spatele unui bar erau frigiderul si aragazul. Nimic modern, fara spoturi si alte prostii, era o bucatarie veche si intunecata, amenajata intr-un open space care ducea spre „chambre a dormir”, cum o numea proprietarul. El se exprima in franceza, cand venea vorba de descrierea studioului. Dormitorul era imens, iar patul era asezat sub o bolta, luminata. Un pat mare, de mijloc. Orice s-ar fi intamplat in acel pat ar fi fost o poveste. Aceasta era a doua piesa de mobilier din casa dupa masa din bucatarie. Pe langa ele, mai exista o noptiera clasica in „chambre a manger”. Deja vedeam o saltea gonflabila pe care aveau sa doarma prietenii acolo.

Prin casa erau haine aruncate jos, de parca cineva le-ar fi strans in graba, in fuga chiar si pe care le-ar fi lasat in urma, pareau sa fie acolo de ceva timp.

Mi-a placut atat de mult incat parca nu vream sa cred in instinctul meu care-mi spunea ca e ceva dubios la mijloc. Am intrebat in cat timp va fi libera si cum facem sa incheiem contractul. Am agreat o luna in avans + o luna garantie si am hotarat sa ne revedem in 3 zile pentru a-i da banii.

In acest timp, cat eu contemplam un spatiu aproape perfect de locuit, el continua sa vorbeasca despre fostii chiriasi, mai degraba fostele chiriase: chiriasa focoasa, care primea reclamatii de la vecini cand facea sex galagios, chiriasa care a fost parasita de prietenul ei care descoperise intre timp ca e gay, chiriasa de la conservator care varuise un perete roz si care primise cadou un tablou cu un tip ce plimba un contrabas, tablou ce inca se gasea in „chambre a manger”. Toate chiriasele ce-si gasisera un drum frumos in viata dupa ce locuisera acolo.

Eu vream doar o chirie mica si un trai boem, in Piata Victoriei, ce-si poarta frumos cravatele in fiecare dimineata. La Victoriei am visat mereu sa locuiesc. Cu acest vis in minte, am omis alte semnale. Am iesit din cladire si eu deja faceam planuri de reamenajare. Mi-a cerut o copie de pe buletin pentru a face un contract de inchiriere, afirmand dumnealui ca e avocat. Xeroxul era exact langa scara din care iesisem. Vazusem ca domnisoarele de la Xerox tineau capul doar in jos cat timp am stat eu acolo, dar parca eram drogata cumva.

In trei zile revin cu un telefon la individ si programam o intalnire la springtime la ora 12 30. Eu as fi vrut 13, dar dansul spune ca ar fi prea tarziu.

Era o zi chiar calduroasa de decembrie, asa ca am stat pe terasa la Spring sa astept. Ajung la 12 25 si-l sun pentru a-l anunta. „Buna ziua, am ajuns la Springtime.”. El imi raspunde: „Si cum esti? Blonda? Roscata? Bruneta?”. Mi se umflasera narile, insa customer care-ul din mine m-a facut sa fiu politicoasa: „Am discutat joi, am venit sa semnam contractul”. Imi spune ca vine.

M-am asezat la masa, cu un suc de mango si pepene galben in fata. Trecusera vreo 10 minute, timp in care ma gandeam daca sa chem sau nu un baiat sa fie cu mine. Iau, in sfarsit, o hotarare inteligenta si chem un coleg de serviciu sa fie cu mine, pentru ca omul este dubios. Colegul vine dupa alte 15 minute, eu tot pe terasa, tot asteptand. Il sun, din nou pe individ, sa-i comunic ca stau pe terasa, ca nu e tocmai iulie si ca as vrea sa vina cat mai repede. El ma intreaba de ce nu intru inauntru, ca sa nu mai astept in frig.

Se facuse 13 si omul meu nu ajunsese. Stateam cu al meu coleg la masa, si mai schimbam vreo doua vorbe. Ne hotaram sa  ne ridicam si sa-l asteptam la strada, spre Buzesti. Pe la 13 si 10 apare omul, cu un parpalac ca de detectiv, cum avusese si prima data cand l-am vazut, inalt, cu inceput de chelie si cu mustata, bombanind pe trecerea de pietoni. Se incruntase cand m-a vazut cu un baiat.

Ajunge in dreptul nostru, si-l vad ca da sa mearga tot spre Springtime, cand noi aveam treaba in directia opusa. Il intreb de ce merge intr-acolo si zice ca ar vrea sa ne uitam peste contract inauntru. Eu nu vream sa mai pierd timpul, asa ca am zis ca mai bine mergem la garsoniera, ca sa pot verifica si instalatiile, etc. In acel moment imi spune:

– Ia spune-mi tu mie, al cui este buletinul ala? Ca tu nu prea semeni cu poza din buletin! De ce n-ai vrut sa intri in Springtime? Iti era frica sa nu te filmeze cineva! Eu nu primesc astfel de oameni in casa mea!!!!

Eu ma uitam la el pierduta. Nu stiam cum sa reactionez. Sa-mi cer scuze ca nu seman cu poza? sa-l lovesc? sa-l injur? sa incep sa plang de nervi? Nu-mi venea sa cred ce mi se intampla. Pur si simplu am plecat. Mi-am pus mainile in cap si am plecat. Bine ca asta a fost toata drama si nu a fost alta mai mare. Am stat cu acest nebun, in aceeasi incapere, unde nu stia nici Dracu’ de mine.

Dupa cateva alte intamplari, am hotarat sa apelez la o agentie. Cand am semnat contractul, i-am spus doamnei de la agentie de ce m-am hotarat sa renunt la anunturile „de proprietar” si i-am povestit despre nebunul asta. Stia despre individ. Mi-a zis ca el cu asta se ocupa, ca nu inchiriaza niciodata si el „astfel isi gaseste fetele”. Nu am inteles exact ce fete, pentru ca omul avea 60 de ani lejer. El nu poate fi denuntat in niciun fel, pentru ca nu face nimic ilegal…cel putin nu in cazul meu. Astfel, ramane slobod.

Dupa toate aceste intamplari, mi-am dat seama ca acum 2 ani, intalnisem exact acelasi om la Springtime, doar ca atunci am fost mai putin rabdatoare si mult mai inteleapta.

Update 23.10.2014

Astazi, in timp ce cautam apartamente de vanzare prin zona Victoriei – Gara de Nord, gasesc exact acest apartament. Iata aici anuntul.

Ca sa ma asigur ca nu voi pierde imaginile o data cu stergerea anuntului, o sa pun si aici pozele facute de Tentant Imobiliare. Iata-le:

Reclame

Draga mea, sa stii ca te electrocutez!

Filmele proaste merita si ele povestite, insa merita spus mai ales cum ai ajuns sa le vezi si cat de amuzante au fost comentariile din timpul lui.

Nu, un film ca Dracula The Impaler nu voi mai avea in veci rabdare sa vad, insa unul ca Would You Rather este o delicatesa.

Ieri m-am intalnit cu buna mea prietena Ruxandra. Ne vedem rar, dar bine. Cu ea mi-am petrecut multe dintre verile in Vama si cu ea am dansat stundetia prin Revenge. Altfel spus, tone de fun, de rasete si de dans frenetic.

Am discutat despre toate rahaturile pe care le discuta femeile, chiar si despre machiaj, la modul:

-Mada, tu nu ai riduri

-Ba da, am! Uite!

Si-mi strang ochii ca sa se vada „laba gastii” si-mi ridic sprancele, ca sa se vada fruntea. Dupa care,  incepem sa vorbim despre creme antirid si despre admirabilele riduri de la ochi, care parca fac femeile de 40 de ani sa arate mai bine, diferite, mature. Cumva, vedeam partea pozitiva in toata treaba asta cu degradarea fizica.

Si uite asa, dintr-una-n alta, de la un Aloe la o Sangria, am petrecut 4 ore vorbind verzi si uscate si razand cu pofta in minunatul loc Grill’n Roses. Se facuse deja 12 si parca nu ne-am fi despartit, nici n-am fi mers la dans…

-Mergem la tine sa vedem un film? zic eu.

– Da! La un horror! mai ca urma sa bage si-un „”Mu hahahaha” malefic

– Da, n-am mai vazut un film horror de cand m-am mutat singura. Dar sa nu fie cu case bantuite!

– Nici unul cu posedati!

– Nici cu oglinzi!! Sa fie unul cu vampiri, ca e clasic!

Hotararea a fost luata, mergeam sa vedem un film horror in mansarda din Kogalniceanu. Imi place la nebunie garsoniera ei, e boema si parca altfel simti Bucurestiul din Kolgalniceanu…fata de cum il simt eu din Pantelimon.

Ne gandeam pe drum cat de usor e intre fete. „Vrei sa mergem la tine?” „Da!”. Scurt si la obiect, fara ocolisuri, fara jocuri de seductie, fara prejudecati. De-ar fi in toate situatiile la fel de simplu. Oftez.

Descoperim acasa trailerul la „Would you rather”, fara posedati, fara oglinzi, fara case bantuite, …si fara vampiri, dar ce sa faci? nu le poti avea pe toate. Filmul, un thriller mai mult decat un horror, despre un bogat nebun (motiv intalnit si in Hostel, pus mult mai bine pe pelicula) care invita in fiecare an la cina cateva persoane, pe care le convingea ca in schimbul unei sume de bani sa parcipe la niste jocuri sadice (intalnite si in Saw unde erau cu adevarat creative si bolnave). Era, bineinteles, pusa la incercare si etica personajelor, capacitatea lor de a lua decizii rapid, gandirea strategica. Era un fel de multinationala si bogatul asta…

Atentie, de acum inainte voi fi spoiler, oricum nu va recomand sa vedeti filmul.

Situatia nr 1: Gagica, eroina vietii, este invitata la cina si i se spune ca va primi suficienti bani pentru a-si rezolva viata, daca va castiga un joc, ce se va desfasura la masa. Femeia nici nu intreba care-i treaba, care-i jocul? O fi videochat, o fi vreo orgie, m-or pune astia sa mananc carne de cal? Sau poate o sa mananc gandaci de colorado in sos de pepene galben? Nimic, ia cartea de vizita si accepta invitatia. Ca de n-ar fi acceptat, nu s-ar fi povestit. Daaaa, exact asa se comporta un om in viata reala

Situatia nr 2: Oamenii trebuie sa se electrocuteze si au de ales: o electrocutezi pe Maricica sau te electrocutezi pe tine. Boul baltii, s-a electrocutat singur ca sa o crute pe Maricica. Maricica, fata destepata, cand a avut de ales, ea a electrocutat pe altcineva. 2-0 pentru Maricica, jucata de o actrita porno, don’soara Sheyla Green, Sasha Grey whatever. I se potriveste rolul de fata descurcareata.

De la situatia nr 2 vine si titlul postului, i-am explicat Ruxandrei, sincer, ca-ntr-o situatie din asta as electrocuta-o fara sa stau pe ganduri. Mi-a marturisit ca si ea m-ar electrocuta….in timpul unui asemena joc, of course, nu asa in general. Great minds, think alike!

Situatia nr 3: Conform regulilor jocului urmeaza sa-ti iei niste scatoarce pe spate cu nu-stiu-ce bici african de tortura. Alea nici nu se compara cu japele copilariei noastre, facute din salcii. Ditamai penisurile pe care si le lua omul pe spinare. Eroul nostru, imbracat la costum, se gandeste sa se faca comod, daca tot isi ia bataie, si-si da jos sacoul. De ce vreodata, in viata, ti-ai da jos vreo haina, suba, pfoaica, cand urmeaza sa ti se terfeleasca pielea? Avea cojones, omul!

Situatia nr 4: Ai avut nefericita sansa de a trage un bilet care zice sa stai 4 minute cu capul in apa intr-un butoi, fara pauza. Daca refuzi, esti impuscat in cap. Concluzie, mori oricum! De ce alegi sa mori incet si suferind, cand poti muri rapid ca Ceausestii? What the mother of fuck?

Multe intamplari fara nicio noima ori logica. Oricum, este fun sa stai sa te gandesti ce ai face tu in situatiile alea. Cel putin pentru noi, a fost.

Iata asa, in dimineata abia inceputa de Dragobete, am ajuns sa ne uitam la un film atat de prost.

Noi ne-am distrat, daca va veti hotara sa-l vedeti, sper sa va distrati si voi.

And remember! Don’t sell your soul to the Devil!