Cum nu m-am facut gimnasta

Ma mai intreba lumea de unde-s de pamant si le spuneam Onesti. „Acolo sunt fetele noastre de aur!” replicau.

Ca mai toate fetitele din Onesti, am vrut si eu sa fiu o „fata de aur” candva. Faceam roata in fata blocului „fara sa indoi picioarele”, faceam „runda” (nu ma intrebati ce trebuia sa fie) si stiam sa cad in pod daca ma aruncam peste cap. Pentru mine acestea erau la capitolul „requirements” pentru o viitoare gimnasta.

Eram prin clasa I. Am luat-o pe colega mea Andreea si am plecat sa ne inscriem la gimnastica. Aveam pe mine o geaca verde crud cu marginile roz bonbon. Varfurile de gama, altfel spus. De gama cromatica. Avea manecile bufante si aratam ca un Johnny Bravo in miniatura cu ea. Detestam geaca aia din adancul sufletului si desi ma facea sa ma simt caraghioasa, am imbracat-o cand mergeam spre a-mi schimba destinul. Era singura geaca, de altfel, asa era pe atunci.

Mama nu a vrut sa mearga cu mine, nici nu mi-amintesc sa-mi fi propus. Ea a vrut o fiica premianta, nu gimnasta. Mi-a si spus ca ma lasa sa ma inscriu, dar imi va interzice sa merg daca voi incepe sa am note proaste la scoala.

Eram in fata unei decizii importante in viata mea si cu o geaca hidoasa pe mine. O aveam pe Andreea. Ea cea mai mica, eu cea mai inalta. Stan si Bran. Ne-am dus prima data la sala mare de antrenamente. E o constructie inalta, cu arcade. Am intrat si in spate se vedeau fetele zburand in flic-flacuri. Priveam coplesite de admiratie cu cata siguranta executau, cum li se unduiau corpurile subtiri in aer…pana ni se plaseaza in fata femeia de serviciu cracanata si cu o mana in sold. In mana cealalta avea un teu cu o carpa si galeata. Se oprise sa vada ce vrem.

Eu eram aia inalta asa ca m-am gandit ca tre sa iau initiativa, asa ca am zis ca vrem sa ne inscriem la gimnastica.

– Da’ cati ani aveti voi?

– 7 ani…

– Pai nu va mai puteti inscrie, santeti prea mari!

– Dar in alta parte nu ne putem inscrie?

– Vedeti la sala mica!

Sala mica era in curtea liceului sportiv, la vreo 150 m. Am intrat in vestiarul salii mici, unde mamele veneau cu fiicele lor „deja inscrise la gimnastica”.

Eu si cu Andreea ne-am asezat pe o bancuta si asteptam sa apara „o autoritate”. Intre timp fetele se schimbau in costume negre si se incalzeau prin incapere. Se asezau in pod si incepeau sa mearga din pozitia aceea. Erau ca niste paianjeni.

Una dintre mame, vanzand ca suntem singure acolo si stam fara sa facem vreo acrobatie ne intreaba:

– Voi ce faceti aici?

– Am venit sa ne inscriem la gimnastica…

– Si stiti sa faceti din astea? (aratand spre fetele care se asezau in pod din picioare)

Eu ma gandeam ca stiu sa cad in pod din saritura, pe iarba din incinta. N-am mai raspuns. Spracenele mele au devenit oblice a tristete si am plecat.

Zilele trecute mi-a spus o prietena, fosta gimnasta, ca as fi fost prea inalta, dar mie de Svetlana Khorkina mi-a placut cel mai mult. De Putin inca imi mai place (cica au fost amanti). Drept urmare, mi-ar fi placut sa fiu o gimnasta inalta. Intr-un univers paralel poate am avut o cariera frumoasa.

Meanwhile, am fost si premianta, Andreea la fel. Poate asta a fost destinul meu, sa fiu premianta in scoala.

Anunțuri

3 gânduri despre „Cum nu m-am facut gimnasta

  1. Poate ca asta era destinul tau,dar nu ai pierdut nimic!.. Stii bine ca am crescut printre gimnaste si am vazut DESTINUL lor… Nu era nimic de invidiat, te asigur!..Te pup!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s