Mi-am risipit norocul pe 2 hotdogi la concertul Kings of Leon

Eram de mai bine de juma’ de ora la coada de mancare cand au inceput sa cante Kings of Leon si am cantarit in gand: food or music?
Well, baza piramidei lui Maslow nu zice nimic de Kings of Leon. Aveam o vedere excelenta catre scena, asa ca am stat acolo si m-am bucurat ca fanii adevarati eliberau coada.

M-am dus la concert mai ales pentru LP, poate cea mai buna voce pop, pop rock (or whatever she’s singing) a momentului. E un sentiment ciudat sa te uiti, ca femeie, la o tipa gay cu aer de alfa male. I would totally, but would I?

Inapoi la Kings of Leon, marele merit al acestor baieti de la tara, mai exact din Tennessee, este ca, impreuna cu Miley Cyrus, fac genul country sa para cool. Al doilea mare merit e ca-l au pe fratele Caleb ca lead vocalist, iar vocea lui zguduie peretii. E cam rotunjor la fata, dar e simpatic.
Dupa filtrele de pe ecrane, ei par sa se simta foarte vintage, adicalea „ancorati in trecut”.

Inapoi la mancare, dupa alte 20 de minute de stat la coada, cand ajungem si noi, ca oamenii infometati, in fata cozii, si cerem 4 hotdogi, ni se zice ca mai sunt doar 2. Ultimii. Am primit norocul si m-am uitat cu mila la cei din spate, vreo 50, unii dintre ei statusera cam o ora la coada si aveau sa afle ca s-a terminat papica. Apoi m-am uitat cu mila la copiii de vindeau hotdogi. Bineinteles, spre amuzament, m-am proptit un pic mai incolo sa privesc circul, caci mie imi place sa vad cum totul se daramana Fight Club style.
Treaba mai nasoala e ca te obligau sa iei 4 jetoane nereturnabile. In aceste „conditiuni”, cata bere sa bei? Te gandesti ca lumea, venita de la 19:00 pana la 23:00, va dori si mancare. Aveam cate o masa cu 2 oameni de o parte si de alta a scenei care vindeau mancare pentru circa 1000 – 1500 de oameni din acel perimetru. De ce trebuie sa stai mereu la coada la chestii, cand sunt concerte? De ce?
Luati aminte, pace tuturor: poti sa faci tu evenimentul vietii, cel mai tare, cel mai bun, daca ai uitat de papica, o sa fie vai de fundu’ tau.

In rest, balade, niste Jesus prin versuri, mult Sex on Fire, caci alaturarea celor doua are logica, Walls, Waste a Moment, Notion. Au bagat o piesa mai heavy, dar am uitat versurile, asa ca nu am mai gasit-o si mi s-au terminat resursele de ascultat Kings of Leon pe saptamana asta. Ramanem la Use Somebody, cea mai trista melodie din istoria muzicii. Poftim:

#OscarssoBlack – Politica si scuze la Oscaruri 2017

Ma intreb daca semtimentul de vinovatie si incercarea de a o drege sunt mai nocive decat ura si efectele ei asupra minoritatilor.

Pentru ca au gresit in trecut, pentru ca pentru atata amar de vreme #oscarssowhite, anul acesta, s-a mers pana la o evidenta penibila in nominalizarea productiilor cu si despre negri.
Pentru ca Donald Trump a inceput un razboi nedrept impotriva imigrantilor, Academia a considerat ca e ok sa mai adauge un criteriu de selectie: filmul/documentarul sa fie cu, despre sau facut de imigranti. Asa au vrut sa-si ceara scuze pentru intreaga America. Pai ce facem noi aici? Arta, entertainment sau politica?

N-am invatat nimic de la Angela Merkel.

Efecte pentru mandria mioritica: Toni Erdmann, co-productie romaneasca, a plecat la drum lipsit de speranta. Ada Solomon a prezis castigatorul Best Foreign Language Film of the Year: „Oscarul într-o limbă străină a fost deja pus, prin amabilitatea domnului Trump, în mâinile lui Asghar Farhadi. Sunt aproape sigură de asta.”

And back to the show:

Justin Timberlake a reusit sa apara atat in deschiderea Golden Globes, cat si la Oscaruri. N-a mai ramas niciun tip care sa stie sa cante, sa danseze si sa nu aiba un bat infipt adanc in fund. A se consemna ca partenerele lui de dans au fost de culoare. Academia si-ar fi dorit sa observati asta!

Jimmy Kimmel a exagerat cu Trump jokes, dar cred ca a fost parte din brief. Din fericire, a facut si cea mai buna gluma a serii:
„It’s been an amazing year for movies. Black people saved NASA (n.r.: Hidden Figures) and white people saved Jazz (n.r.: La La Land)”

Nimeni nu da premii pentru urmatoarele categorii:

Cel mai bun discurs, suficient pentru ca lumea sa se opreasca in loc si sa inteleaga mesajul serii, merge la Mark Rylance (inainte de „Best Performance by an Actress in a Supporting Role”)

„It would be curious if this category was for best performance by an actress in an opposing role. And yet the brilliant work of these 5 superbe actresses reminded me that with a child or with an adult, sometimes, the most supportive thing is to oppose.
Opposition is great in film, in stories, it’s wonderful in sports. Who wants a weak opponent in a sports match? It’s really good in society. The thing these films made me remember and think about was the dificulty, something that women seem to be better at than men, of opposing without hatedred.”

Cel mai sincer moment al serii a fost acela in care Auli’i Cravalho a cantat How far I’ll go din Moana. Credinta si pasiune.

Special thanks to Viola Davis for making a reference to Dead Poets Society when calling Danzel Whashington O Captain! My Captain!

O eroare de neiertat:
Cea mai mare mizerie aparuta in cinema, Suicide Squad, o productie care ar fi meritat 243433434 de Zmeurica Zmeeeeura a castigat un Oscar. Nici nu conteaza pentru ce, dar a fost pentru machiaj. Am inteles, s-au bagat multi bani in el.

Cat despre marea gafa, Price Waterhouse Coopers pare ca a votat cu Trump si serviciile secrete au inceput sa comunice cu noul presedinte portocaliu.

Chiar daca mai fac gafe usriase, fie ca ne plac deciziile lor sau nu, Academia sarbatoreste cinematografia si ne aduna, in fiecare an, in fata ecranelor mici sau mari ca sa vedem un show aproape impecabil. Le asteptam deciziile tot anul, le comentam si le recunoastem importanta. Ca orice eveniment care a devenit traditie, are sponsori si oameni fata de care trebuie sa raspunda si carora trebuie sa le faca pe plac. Pe langa astea, considera ca sunt suficient de importanti incat sa se implice politic. Stiu ca noi vrem corectitudine si dreptate, dar in viata reala lucrurile functioneaza altfel. Mai mult, in viziunea anumitor oameni, felul in care s-au intamplat lucrurile au insemnat dreptate si corectitudine.

Sfat: niciodata sa nu va cumparati floricele dulci.

You know the rest. Daca nu, gasiti aici castigatorii.

La La Land, musical si romance in doze optime

la-la-landRelatia mea cu musicalurile a fost nefunctionala spre inexistenta. Pana la La La Land. In timp ce ma uitam la o emisiune MTV de nivelul Cribs, am descoperit un tip care isi declara ura nesfarsita fata de musicaluri, argumentand ca nimeni nu se comporta asa in viata reala. Am rumegat putin emisiunea si ceea ce a spus individul mi s-a parut demn de preluat. Da, muzicalurile nu aveau nicio noima. Cautam prea mult realism, si am inteles tarziu ca industria filmului, mai ales cea de la Hollywood, este foarte mult despre entertainment si joaca. Europeanca pursange!

Dupa un teambuilding in care, ca activitate de echipa, a trebuit sa invatam o zi intreaga coregrafia „Singing in the Rain”, mi-am cimentat dispretul fata de orice forma de dans in cinematografie. Ce ironie, cel mai bun musical al lumii m-a facut sa detest si mai mult genul.

M-am dus foarte sceptica sa vad La La Land, insa m-a luat prin invaluire si mi-a inmuiat inima (nu doar datorita lui Ryan Gosling :D). La La Land gaseste echilibru intre muzica, dans si-o-ndragosteala, adica toate minunile care fac oamenii mai vii.

Sebastian (Ryan Gosling) este un pasionat de jazz care viseaza sa aiba propriul bar. Mia (Emma Stone) isi doreste o cariera in actorie si, printre party-uri si job, merge la auditii.

Cei doi incep o relatie care ajunge sa evolueze normal. Vezi pe ecran doi oameni cu care poti empatiza. Pornesc cam la fel de pierduti din punct de vedere profesional si apoi ii urmaresti cum cresc impreuna.

La La Land este, inainte de toate, un film facut din dragoste pentru muzica. Stim deja ca Damien Chazelle, regizorul, are o pasiune pentru jazz de cand am vazut Whiplash. Daca ciuliti urechile, veti auzi o bucata de percutie Whiplash in La La Land :). Ryan Gosling a invatat sa cante la pian toate melodiile din film, astfel incat sa nu fie necesar sa aiba o dublura. Dedicare si suflet!

Miscarea camerei este armonioasa si are foarte putine „taieturi”, astfel ca imaginea pare sa danseze impreuna cu restul actorilor si intra in „hora”.

La La Land este o reinviere si o reinterpretare a genului, mai aproape de zilele noastre, mai naturala. Nu se exagereaza cu momentele de musical, ba mai mult, sunt introduse cu logica, uneori chiar ti-ai putea imagina, apropo de problema mea cu realismul, doi oameni care danseaza si canta in strada. De ce nu? Voi nu v-ati imbatat niciodata?

Reteta castigatoare pentru La La Land a avut doua ingrediente de baza: nostalgia pentru musical-uri si o pereche formata din „America’s darlings”: Ryan Gosling si Emma Stone.

Daca femeile pupa asfaltul pe care calca Ryan Gosling, barbatii o iubesc pe Emma Stone, o combinatie intre hot + the girl next door + roscata + ochi albastri mari cat gura Juliei Roberts. Daca vreti sa vedeti La La Land, inainte de toate si de orice, trebui sa intelegeti ce inseamna Ryan Gosling pentru Internet si pop culture. Asa ca, urmariti fenomenul romanesc „Hei fato” si pe cel american „Hey girl„. Yes, I know, it’s a great time to be alive!

Perechea Stone-Gosling a mai jucat in Crazy, Stupid, Love., unde Emma, in momentul in care Gosling isi da jos camasa si dezveleste un six pack de pus in rama, ii da replica mea favorita: „OMG, you look live you’re photoshoped!”

Ce invatam din filmul asta: ca orice relatie ar trebui sa te transforme intr-un om mai bun, sa te ajute sa cresti. Atata vreme cat evoluezi alaturi de cineva, timpul nu are cum sa fie pierdut. 🙂
Fara a incerca sa va dezumflu, ci doar sa va aduc cu picioarele pe pamant, La La Land nu este vreo capodopera, este inca un film comercial, insa nu face nimic gresit si n-are cum sa nu-ti intre pe sub piele. E ca si cum ai vedea un copil frumos si, desi ai mai vazut atatia, daca ti se arata o poza cu al 221.334.343-lea tot o sa-ti placa.
Hei, Ryan, pregatesti si tu o promotie la bastite pentru urmatorul film? Nu de alta, dar bocim ca apucatele de la The Notebook incoace!!!
Pe final, va las cu doua piese pe care veti vrea sa le ascultati pe repeat dupa film:

Hacksaw Ridge, povestea lui Desmond Doss

poster01Ieri dimineata, ma uitam in oglinda si am vazut ca fondul de ten si-a gasit loc in doua cute noi de sub ochi. Am contemplat ideea de a nu ma mai machia niciodata, poate asa o sa imbatranesc mai incet, dar am zis ca ar trebui sa o las mai moale cu rezolutiille pe noul an.
Pana s-a asezat mancare ade la pranz, pe stiri curgeau titlurile despre pacatele viitorilor ministri din cabinetul Dragnea.
Cuprinsa de tristete, in pragul unei depresii post1si2ianuarie , mi-am zis ca singurul remediu la durere este o durere si mai mare. Asta-i din secretele medicinei masochiste. Te doare capul, iti trantesti un ciocan peste picior. Simplu! Esti trist, mergi la un film, ca sa vezi ca altii au dus-o si mai prost. Cautam o drama mare. Cea mai mare. Vazusem deja Julieta, asa ca Almodovar, panaceul depresivilor, s-a dus. Din fericire, Mel Gibson nu face filme des, dar Hacksaw Ridge a aparut in viata mea atunci cand aveam mai multa nevoie.
Pe seara, mi-am facut rezervare la film, am stat la coada la bilete, am stat la coada la Penti, unde o tanti, pe care am vazut-o ulterior la Romania TV in platou, s-a bagat in fata mea.
Am ajuns si-n sala de cinema. Doamne ajuta! Urma sa vad povestea lui Desmod Doss, primul soldat american, care, desi a refuzat sa foloseasca o arma de foc pe front!!!, a primit Medalia de Onoare, cea mai mare decoratie militara in SUA. De aici si traducerea in limba romana a titlului: „Fara arme in linia intai”.
In prima jumatate a filmului, aveam impresia ca ma uit la un Hallmark movie, asta si din cauza structurii in doua segemente:  „ultima noapte de dragoste”, cum ar veni, cu mult Hallmark, s-apoi „prima noapte de razboi”. Mereu mi-a placut antiteza.
„Ultima noapte de dragoste” a fost lunga. Domnul Gibson, zis si Mel, ne face cunostinta cu Desmond, un baiat simplu de la tara, nascut in Virginia, adventist de ziua a saptea, cu o credinta de neclintit, care stie foarte bine ca cel mai mare pacat in fata lui Dumnezeu ar fi sa-ti ucizi aproapele. Ii cunoastem familia si-l vedem cum se indragosteste, cum se plimba prin padure, cum isi pupa iubita pe stanci, cum merge la film…, s-apoi cum, manat de propria constiinta, se inroleaza ca medic in armata, urmand sa ajunga pe front, in Al Doilea Razboi Mondial, de partea Americii. Totul bine la inceput, camarazi prietenosi, frumos, pace, aproape ca vrei si tu sa fii acolo, sa fii patriot.
Apare Vince Vaughn in scena, moment in care eu ma gandesc ca Mel Gibson si-a pierdut ultimii neuroni intr-o sticla de spirtoase. Serios, ma uitam la sergentul Vince Vaughn cum facea glumite! Il asteptam cuminte pe Adam Sandler.
Lui Desmond ii merge totul bine pana cand anunta ca nu vrea sa puna mana pe o arma. De ce? Pentru ca „thou shalt not kill” este una dintre cele 10 Porunci. Urmeaza un sir de evenimente care frizeaza absurdul. Desmond continua in incapatanare si reuseste sa ajunga pe front in batalia de la Okinawa, fara a avea o arma in dotare.
Incepem „prima noapte de razboi”, iar Mel Gibson ne baga pe front si nu are mila. Realismul este feroce si nu poate fi descris. Mi-am strans palmele, mi-am incolacit picioarele, m-am mutat de pe o parte pe alta a scaunului si m-am foit ca-ntr-un cosmar. Am avut momente in care m-am intrebat daca mai pot sa duc filmul. Era cumplit si-mi venea sa plang.
Am simtit frica, deznadejdea, furia, durerea, teroarea si neputinta. Daca razboiul nu da 2 bani pe viata, Desmond Doss este, asa cum a fost si numit, „the unlikely hero”, cel care, dupa un atac de artilerie asupra japonezilor, refuza sa paraseasca frontul, chiar daca isi risca viata, si ramane sa caute supravietuitori pe care-i salveaza.
75 de oameni, care altfel ar fi fost lasati in urma, ii datoreaza viata lui Desmond.
Pentru el conteaza viata si isi ia forta dintr-o credinta care muta muntii.
Omul asta a existat, a trait pana in 2006, am fost contemporani cu el! Mergeti la film, cititi-i povestea si incercati, cand o-ti fi in cumpana, sa alegeti the Desmond way.
Vorbeam cu un prieten si-i spuneam ca Mel Gibson, la cat sange imprastie prin filmele lui, e un fel de Tarantino, dar mai poetic.
I-am dat un 10 pentru ca Mel Gibson e nebun, pentru ca Desmon Doss a fost nebun, pentru ca a spus o poveste care trebuie stiuta, pentru ca efectele sunt impecabile, pentru ca pana si Vince Vaughn a parut om serios in filmul asta, pentru ca toata lumea joaca bine, pentru ca are umor, desi subiectul este tragic. I-as fi dat un 9 pentru siropurile de la inceput si pentru felul evident in care a jucat cartea povestii bazate pe fapte reale pentru Oscaruri, dar il iertam.
Tot nu-mi place de Vince Vaughn.
Ce invatam de aici: Make love, not war!
Da, am ascultat Nickelback – Hero cat scriam. Daca vrei sa spui ceva urat despre Nickelback, choose de Desmond way and be kind. 😀

De Movember, mi-am dat jos mustata

Ma uitam de vreo 3 luni catre sprancenele mele si le asteptam sa creasca, cum asteapta un copil de clasa primara sa-i creasca firicelul din bobul de fasole plantat in vata imbibata cu apa. Nu rasarea nimic nou, cica „nu mai aveam suficienta plantatie”, ca sa folosesc jargonul esteticienilor.

Se cereau masuri urgente cu rezultate garantate. Cautam un ROI bun, ca sa zic asa. Pai unde sa mergi, daca nu la mama lor, la „regina sprancenelor”. Nu chiar la ea, caci ea e in Los Angeles, dar la unul dintre saloanele Anastasiei Soare din Bucuresti.

Dupa cum vedeti, am scris in titlu de mustata si-am inceput sa povestesc de sprancene, o fi clickbait? O fi ca gluma aia la magazin: „Buna ziua, aveti cafea? Da? De care? Bine, dati-mi niste zahar.”  Nu nu, va gadil si cu mustata imediat.

Sa revenim. Sunt 4 saloane Anastasia Soare in Romania, din care 3 in Bucuresti: Baneasa Mall, Dorobanti si Radisson Blu. Eu l-am ales pe cel de la Radisson, ca ajungeam mai repede cu metroul de la Romana. La numarul de mobil de pe site nu raspunde nimeni, dar mi-am facut programare la ala de fix.

Dupa ce te-mbraci frumos, desi e casual friday, ca sa nu se vada ca esti o fata simpla de tara si ajungi cu 20 de minute mai devreme, o sa te asezi pe unul dintre cele doua scaune mari peste care bat lumini ca-n sala de operatie. Luminile acelea, la fel ca becurile din cabinele de proba, iti vor raul. Ele vor arata, cu sinceritate cruda, toate berile baute, toate noptile nedormite si tot parul de pe fata. E ca la spovedanie.

Ana, esteticiana mea, mi-a pus un sablon, mi-a desenat forma viitoarelor sprancene, mi-a cerut acordul, i l-am dat. Pana aici am fost pe flux, ca la corporatie. „Doriti sa epilam si buza de sus, e inclus in pret!” Chiar daca n-am auzit cuvantul „mus-ta-ta” articulat, „sa epilam buza de sus” m-a lovit. I-am spus ca ma mai gandesc, ca n-am facut asta niciodata, ca eu, in lumina mea, aveam impresia n-am. Sa recunosti ca ai o problema, asta e primul pas catre rezolvare. Eram in faza de negare. Stiti, cand imi dadeam in carti in liceu, la etalare., pe mine ma reprezentau cu dama blonda. In blonzimea mea, am crezut ca natura rezolvase problema mustatii cu multe generatii inainte, prin evolutie, si ca firele-s galbene, insesizabile.

In timp ce eu ma vedeam ajungand acasa si privind cu ura firele mustatii, Ana mi-a dat cu 233443 de creme, a pus ceara calda in jurul sprancenelor si a tras cu putere. „E totul ok?” ma mai intreba din cand in cand. Eu i-am zis „Da, nimic nu doare mai rau ca inghinalu'”. Ana a tras concluzia ca noi, femeile, suferim foarte mult. Propun sa ne linistim, nu-i tocmai simplu sa cresti stiind ca nu ai voie sa plangi, ca trebuie sa fii puternic si sa ai o gramada de bani, ca sa scoti fetele in oras si sa-ti intretii familia. La orice gen ai face acordul, o sa descoperim eternul „la tati ni-i greu”. Drumul la salon duce, inevitabil, catre concluzii grele legate de societatea in care traim si relatiile interumane.

Dupa ce mi-a si vopsit sprancenele, catre finalul sedintei, mi-am luat inima in dinti si i-am spus Anei ca renunt la mustata. Dupa 30 de ani, pentru prima data, ne-am spus la revedere. Ana a pus ceara calda pe buza de sus si a tras. Am aflat ca poate sa doara cam la fel de tare ca inghinalu’.

La final, beneficiezi si de un machiaj al sprancenelor. Cu mai mult creion de sprancene si cu mai putina mustata, am plecat, dupa vreo 30 de minute din salonul Anastasiei Soare.

Toata distractie a costat 200 lei: 150 de lei pensat si contur, 40 de lei vopsitul (stiu adunarea, multumesc). Cha- Ching!

Bineinteles, m-am dus direct la baie sa mai estompez putin machiajul, sa pozez noile strancene si sa le trimit femeilor din viata mea. Sper ca nu-s camere in buda de la Radisson. Daca sunt, ne vom distra impreuna. Bineinteles, in acelasi timp a intrat la toaleta Ana, esteticiana. Boing!

Intr-un final, am iesit din buda, am iesit din Radisson, mi-am plus gluga pe cap si am plecat pe jos, pe Calea Victoriei. Kabum!

Pe aceasta cale, ii multumesc bunului meu prieten Viki pentru ca mi-a dat ideea titlului, dupa ce i-am povestit ca mi-am epilat pentru prima data mustata.

De asemenea, folosesc acest prilej pentru a-mi cere scuze de la toti baietii pe care i-am pupat si „i-am intepat”. Probabil se uitau obsesiv la mustata mea, asa cum ma uitam si eu la parul lor din nas.

Sintra, locul in care incep povestile. Alea cu masoni!

Si uneori se termina, pentru ca vei ajunge la „capatul lumii” sau Cabo da Roca, dar acolo se termina doar pamantul. Daca ai desenat castele in copilarie, ti le vei aminti, caci fiecare castel din povesti ar putea fi Pena. Vei gasi fantani initatice si labirinturi secrete la Quinta de Regaleira, paduri cu negura in care-ti poti imagina hore de iele si o cetate ce a primit candva oameni mai curajosi ca tine, Castelul Mouros.

Sintra este parte a patrimoniului cultural UNESCO. Unde mai pui ca Sintra si imprejurimile sunt foarte prietenoase cu biciclistii (exista piste de biciclete chiar si in afara orasului).

Nu planuisem o excursie in Sintra inainte sa plec in Lisabona. De fapt, planuisem doar ca o sa fiu acolo de ziua Monicai si ca o sa repet, poate, cea mai tare excursie din viata mea: circuitul Braga – Porto – Aveiro – Fatima si Douro Valley sau casa vinului de Porto.

Bananaiam de vreo 2 zile prin Lisabona, am pus o poza pe Facebook si vad ca-mi scrie Cristina spunandu-mi ca nu ma mai primeste in Bucuresti daca nu vizitez Sintra. Eu deja imi imaginam o turma de racheti cu cefe late si geci kaki la intrarea in Bucuresti, pe acolo pe la Otopeni, cu niste bate, adunati in mijlocul strazii. Singurul lor scop ar fi fost, bineinteles, sa opreasca patrunderea mea in capitala fiind trimisi si comandati de Cristina. Din fericire, am vizitat Sintra, asa ca rachetii au stat la ei acasa si au mancat linistiti dulceata de gutui sau ce-or manca rachetii.

Am vorbit pe messenger cu Cristina vreo ora jumate despre Sintra. Eu intr-o camera de apartament din Campo de Ourique, Lisabona, ea sper ca la ea acasa. Si-am stat cu telefonul in mana, pe intuneric si o tot intrebam cum ajung acolo, de unde iau autobuzul, unde papa, unde pipi. De pipi nu cred c-am intrebat-o, dar m-am gandit.

Pe masura ce primeam mai multe informatii, am simtit un fel de chemare. Eu si inca vreo 500 de chinezi + 500 de englezi + 1000 alte nationalitati, devenise aglomerat pe acolo si enervant de turistic. Oricat de agorafob ai fi, chiar asa ca mine, Sintra iti va ramane tatuat in creier ca locul ala care voiai inca din copilarie sa existe si acum l-ai aflat.

Cum ajungi in Sintra:

Google este mereu prietenul tau si-ti arta traseul, dar eu am ajuns acolo:

  • cu masina in prima zi. Conform Google, faci vreo 30 de minute.
  • in a doua zi, cu trenul din statia Rossio sau Sete Rios (costa aprox. 5 euro dus-intors). Vin din jum in jum de ora. Eu am plecat din Siete Rios.

Atentie:

In Portugalia ai o cartela de calatorie reincarcabila (turcoaz-ish pentru metou + autobuz, verde pentru tren). Asigura-te ca ai una verde. Chiar daca nu ai bani pe ea, exista in statii automate in limba engleza. Pe mine m-au ajutat niste domni de la paza sa ma descurc, deci toata lumea de treaba.

Cum te pregatesti:

  • e ceva mai frig si o sa te cam bata vantul prin castele, asa ca sa ai o bluza in plus si poate ceva de pus la gat.
  • alegeti o zi cu soare, pentru ca vei petrece mult timp afara, chiar daca-s castele de vizitat.
  • ia-ti mancare si apa in ghiozdan. Nu-ti recomand sa mergi in Sintra pentru mancare. Sunt cafenele la fiecare dintre cele 3 obiective vizitate de mine, dar vei pierde timp si bani, daca te vei opri pe acolo.
  • poti sa pipi in mod organizat, fara probleme.
  • majoritatea obiectivelor se deschid la 10. Pleaca la vizitat cat mai devreme.

ZIUA 1:

Cabo da Roca

„Aqui

Onde a terra se acaba

E o mar começa” (Camoes)

 

Dupa un tur prin Districtul Lisabona sau Grande Lisboa, in care am inlcus Estoril si Cascais, am continuat drumul catre capatul lumii, Cabo da Roca.

Va recomand sa ajungeti aici la apus si sa spuneti, la fel ca noi, ca sunteti ultimii oameni care vad soarele pe cer in Europa. Gandul e frumos, aproape poetic, pana cand vezi un autocar de turisti care urmeaza sa parcheze si alte 200 de persoane care sunt deja acolo si-si fac selfie-uri cu „ultimul soare”. Iti dai seama mai tarziu ca mai sunt insulele, marinarii si nu te mai simti atat de special. Poti sa ignori toate lucrurile astea si sa te bucuri de un loc unic in Europa si de un apus memorabil.

Cum ajungi aici: noi cu masina, insa exista linia  de autobuz care pleaca din Sintra (403).

 

Boca do Inferno

Tine de Cascais, insa este foarte aproape de Sintra, exista si pana aici linia de autobuz 427 si ar fi pacat sa nu ajungeti si sa va uitati catre un Iad nervos, albastru, insa aducator de liniste.

Eu n-am inteles exact ce scrie pe placa de mai jos, dar am inteles ca e ceva despre o femeie roscat-caramiziu si o sinucidere, asa ca prietenii au tinut neaparat sa faca un mic misto si sa ma roage sa nu fac vreun gest. Nu de alta, dar spatiul e foarte prost securizat. La un search pe Google, am descoperit ca e un personaj ocult (A Mulher Escarlate, Scarlet Woman), un fel de Lilith. Iote placa, iote si roscata.

 

Sintra by night

Pe 15 octombrie era luna plina in Sintra. Am ajuns dupa lasarea intunericului, iar luminile de la Castelul Mouros se imprastiau in ceata care inconjura varful de munte.

Aparatul meu nu stie sa faca asa ceva, insa am gasit aici o fotografie:

iluminacao_mouros2_credits_psml

Dupa ce m-am minunat si-am simtit o atmosfera ca de Sinaie, ne-am dus sa mancam Travesseiro, un desert local traditional, la cofetaria Piriquita. Este foarte aproape de piata, centrul Sintrei, unde veti vedea si Palatul National.

La Piriquita o sa gasesti preparate foarte dulci, la fel ca-n toata Portugalia, variatiuni de foietaje cu crema de oua (gustul este asemanator cu al cremei de vanilie si, uneori, cu cel de crème brûlée).

Iata si niste preturi. Asta au consumat 3 persoane si a fost suficient.

20161015_202806

 

ZIUA 2 (ce recomand pentru o excursie de o zi)

Eu am facut turul in ordinea: Pena Palace – Mouros Castle – Quinta da Regaleira si este maximul pe care-l poti vizita atat ca timp, intr-o zi, cat si ca efort fizic si psihic. Daca ar fi sa mai merg o data, as incepe cu Quinta da Regaleira.

Fiecare obiectiv din Sintra este incarcat de semnificatii si povesti. Luati-va timp sa petreceti in fiecare loc, recomand cel putin 2 ore.

NU mergeti pe jos, daca sunteti la prima vizita. Drumul este abrupt si va fi obositor, plus ca o sa pierdeti timp pe drum.

Cum ajungi cu mijloacele de transport in comun:

Am plecat la 9 si 10 din Campo de Ourique, Lisabona, si am ajuns la Pena Palace, primul obiectiv, la 11:30.

  • tren de la Sete Rios sau Rossio.
  • autobuzul 434 (merge la Pena si Mouros) are statia fix langa gara, iei biletul de la sofer. Pastreaza biletul!
  • daca vreti sa vizitati alte obiective, alegeti alte linii de autobuz. Am facut niste poze, sper sa ajute.

Autobuzul 434 (tips & tricks):

  • Biletul costa 5 euro, se poate urca si se cobori cu acelasi bilet. Nu este autobuzul Hop on – Hop off de 12 euro.
  • Vine cam la 15 minute si incepe sa se aglomereze in orele de varf.
  • In Portugalia se urca si se coboara civizilizat. Se urca doar prin fata si se coboara prin mijloc sau spate. Cand astepti autobuzul 434, pe traseu, stai cat mai aproape de panoul care indica statia, acolo se va deschide usa din fata.
  • Daca nu respecti regula de mai sus, s-ar putea sa-l astepti pe urmatorul, inca 15 minute.
  • Daca vrei sa n-ai treaba cu aglomeratia si asteptatul autobuzul, ia biletul pentru autobuz hop on-hop off de 12 euro. Vine mai des.
  • Merge intr-un singur sens, nu-l astepta pe partea cealalta, nu va veni niciodata.

Eu m-am asezat fara sa-mi dau seama langa panou, pentru ca voiam sa fac pozele de mai sus si am fost printre cei 5 din vreo 30 care s-au urcat in autobuz la statia aia. N-a fost corect, erau si alti oameni inainte, dar aveam de ajuns la Quinta da Regaleira :D. Iertare!

Luati bilete din gara Sintra:

  • Pena si Mouros fac parte dintr-un traseu oficial, asa poti economisi timp petrecut la cozi si cativa bani luand biletele din gara Sintra
  • Cost total: 20,9 euro (13,30 euro pentru Pena Palace & Park, 7,60 euro pentru Mouros)
  • Quinta da Regailera: 10 euro cu tur ghidat in EN de o ora jum, 6 euro fara tur. Nu merita sa mergeti fara tur.
  1. Pena Palace

Statia pentru Mouros Castle este inainte in turul cu autobuzul, insa va recomand sa incepeti cu Pena, pentru ca apoi ajungeti pe jos la Mouros.

La intrarea in Pena o sa vedeti un autobuz care va va lua 1,5 euro pentru a va duce pana sus. Nu merita. E o plimbare de 5-10 minute, in urcare, prin padurile incetosate ale parcului Pena. Bucurati-va de drum, desi o sa va cam taie respiratia si la propriu si la la figurat.

Daca dati un search pe Google dupa Sintra, vor aparea poze cu Pena Palace. Trei culori cunosc pe lume, cum ar veni. Este colorat, este ca-n povesti. Ascultam un barbat care vorbea la telefon si-i spune unui prieten: „I’m in Sintra. Man, this is something else. You must come here!”

Fiind cel mai popular obiectiv, este foarte aglomerat si vei reusi cu greu sa faci o poza fara sa ai oameni in ea.

Mi-a luat cam 2 ore jumatate sa ma plimb prin palat si prin parc. Se poate vizita doar parcul, daca ai chef doar de o promenada. Este placut sa te pierzi pe prin gradini si prin padure, dar vei gasi indicatoare din loc in loc. Eu am ajuns la o poarta incuiata de biserica, la un moment dat, eram singura pe carari si nu a fost tocmai confortabil, ca sa nu spun ca ma cam luase frica :D.

Mergi catre lacuri, deoarece pe acolo exista o iesire si la 200 de metri vei ajunge la Mouros pentru a-ti continua excursia. Vei mai gasi si lebede negre, care se vor apropia nestingherite de tine, pentru ca asteapta mancare.

Sintra are o clima speciala, tropicala, care permite o extraordinara diversitate a florei. Astfel, veti gasi foarte multe plante rare in parc, comandate special, dar si camelii.

Exterior

Interior

Parcul Pena

Mouros Castle

Dupa ce iesiti din Pena Park, prin zona lacurilor, faceti dreapta si urcati pentru cam 5 minute. Veti vedea intrarea in Mouros in stanga. Am petrecut 1 ora jumatate pe aici. Vizitati si zona de jos, mai ales subsolul si Cisterna (am postat un video destul de lame, insa muzica este importanta si face atmosfera placuta).

img_8552

Pentru mine a fost o victorie ca am ajuns in turnul inalt din Mouros, caci mi-a inghetat sufletul pana acolo. Nu de la frig, ci din cauza fricii mele de inaltime, care ma paralizeaza. Felicitari mie! Multumesc.

Practic, vei merge pe niste ziduri si ramasite ale unei cetati contruite intre secolele 8 si 9. Nu te astepta la un castel.

O sa aveti de aici un view fantastic asupra Sintrei si asupra Pena Palace, insa eu imi amintesc doar frica, nodul din stomac, sufocarea din piept.

Am strans de pietrele alea pana mi-au facut gropi in palme. Stergeam fiecare scara cu varful bocancilor, ca sa ma dezlipesc cat mai putin de pamant si sa nu ma dezechilibrez. Mi-am distrus putin incaltarile, evident. Te desparte un zid pana la umeri de prapastie, insa scarile nu au balustrada, asa ca oamenii ca mine nu se vor simti in siguranta. Pentru ca urcarea o mai duci, dar coborarea te ingheata, restul fricosilor sa stie ca pot face dreapta pe o alee, dupa iesirea din turnul inalt, si vor ajunge jos fara probleme si cu o minunata senzatie de linistire.

 

Quinta da Regaleira

And the best for last. Dupa ce ati terminat vizita la Mouros, luati autobuzul si intoarceti-va in centru, la Palatul National Sintra (nu uitati sa asteptati autobuzul acolo unde se deschide usa din fata). De acolo, veti face vreo 10 minute pe jos pana la Quinta. Exista un autobuz, dar nu are rost sa mai dati bani in plus sau sa mai cautati statia, faceti piciorul frumos si nu uitati: Google is always your friend.

Veti merge cu gps-ul in mana, ca mine, si veti da de prima poarta, insa nu ati ajuns inca, veti mai face vreo 3 minute pana la ticket office. Nu disperati ca mine.

Sa nu mergeti fara a va lua un tur ghidat. NU! Va costa 10 euro in loc de 6, tine o ora jumatate si veti afla o multime de lucruri interesante. O sa va doriti sa mai stati vreo ora pe acolo, dupa tur, ca sa vizitati toate cotloane. Eu am terminat turul la 17:30 si pana la inchidere (18:30), nu am mai avut timp sa merg in prea multe locuri.

Acum sa incepem o plimbare virtuala prin Quinta da Regaleira. Daca magia exista, atunci o vei gasi aici sau, cel putin, vei simti ca esti intr-un loc in care s-au intamplat lucruri departe de lumea pragmatica si rationala in care traim acum.

Proprietatea a apartinut lui Carvalho Monteiro, un tip foarte bogat, presupus mason, cu interese in domenii divese: studierea insectelor, colectii de carti, mai ales lucrari de-ale lui Camoes (versurile lui sunt la Cabo da Roca), ocultism, religie, mitologie. A fost ceea ce-am numi „a beatiful mind”. Am inteles de la ghid ca a creat un ceas care, pentru aprox 80 de ani, a fost considerat cel mai complex din lume. Wikipedia spune ca e vorba de Leroy 01. Un om fascinant despre care, din pacate, nu stim suficient de multe lucruri.

Alaturi de arhitectul Luigi Manini, a creat planul si a construit Quinta da Regaleira. Desi nu a lasat niciun fel de notite cu explicatii legate de simbolistica locului, povesti s-au nascut si au mers mai departe prin cuvintele ghizilor si ale turistilor. Acelasi arhitect a construit atat palatul sau din Lisabona, cat si cavoul din Cemiterio dos Prazeres. Treaba curioasa este ca eu mi-am petrecut cele 5 zile din Lisabona intr-un apartament care se afla la 7 minute de mers pe jos de cimitir, asa ca am facut si acolo o vizita. Iata mai jos poze din…well, Cimitirul Placerilor. Cavoul este pe aleea principala, pe stanga cum intri si se vede foarte bine, fiind cea mai inalta constructie mortuara.

Ati inteles deja ca am capatat o mica obsesie fata de loc :D. Ma veti intelege dupa ce veti face o vizita. It put a spell on me!

Odata ajunsi, 90% din timp ar trebui petrecut in gradina si-n descoperirea ei. Desi veti incerca sa gasiti noi intelesuri si simboluri peste tot, casa a avut doar un rol functional (sau cine stie?). La fel ca multe dintre cladirile din zona Lisabonei, casa are arhitectura in stilul manuelin, cu elemente decorative inspirate din navigatie: carme, sfori, ancore, sirene etc. Eu il vad ca pe o varianta mai vie si placuta vederii a stilului gotic.

Capela este construita tot in stil manuelin. Scarile in spirala va vor duce sus catre un balcon sau jos catre cripta si printr-un tunel subteran care face legatura cu casa.

Gradina este un drum spre initiere cu mai multe zone de adunare, altare, tuneluri subterane si labirinturi.

„Vedeta” este fantanta initiatica, o constructie adanca de 27 de metri, echivalentul a 9 niveluri de scari in spirala. Este ascunsa in spatele unor pietre imense acoperite de muschi, iar intrarea secreta este tot din piatra, astfel incat sa poata fi camuflata.

Este o alegorie la Divina Comedie a lui Dante. Astfel, initiatul coboara spre Iad. Cand faci asta ca turist, pare ok, pentru ca vor fi multi oameni pe acolo. Ajungi jos si privind catre cer vei vedea lumina, Raiul, insa va trebui sa gasesti o cale de iesire, urmand lumina si sunetul vietii, apa. Vei intra intr-un tunel si vei ajunge in spatele unei cascade. Vei „renaste” si vei „merge pe apa”. Apa este verde la suprafata si pare solida , ba chiar ii face pe turisti sa paseasca direct in balta. Don’t do that. Esti deja in zona „Lake of the Waterfall”.

Daca nu reusesti sa ajungi pana jos, daca vei simti ca este prea apasatoare calatoria ta spre Iad, la mijlocul drumul exista un tunel intermediar, care te va scoate intr-o fantana – „Portal of the Guardians”.

S-a inceput constructia unei a doua fantani initiatice, insa nu a fost niciodata terminata. Spre deosebire de „vedeta”, aici nu o sa gasesti turisti. Probabil ti se va fi parut simplu sa cobori 27 de metri sub pamant, in spirala. Incearca sa repeti exercitiul aici. Eu am reusit sa cobor un singur nivel, dupa care mi s-a facut frica.

Gata, am terminat cu spoilerele. Va mai asteapta grote, labirinturi in care eu n-am fost, iar tipa care ne era ghid a recunoscut ca n-a intrat neinsotita, un altar si locuri de intalnire pentru ritualurile masonice.

Tot aici se incheie si postul meu despre Sintra. Mergeti si descoperiti lumea misterioasa a micului orasel de munte. Mai sunt o multime de alte obiective pe la care eu nu am ajuns.

Stay curious!

Toni Erdmann, un film pentru corporatista din tine

toniFilmul Toni Erdmann este o pilda pentru clasa muncitoare cu gulere albe, gri, polo sau ce-o mai vrea Ralph Laurent si inca un motiv de bucurie pentru freelanceri, antreprenori si cei cu „profesii liberale”. Este o destrabalare de film, care intinde coarda pana cand se rupe, insa fara a-si pierde in vreun moment sensul. Am trecut de la nervi si angoasa la ras cu lacrimi, caci prin starile astea trece si corporatista ce face subiectul filmului. O sa fiti 2 ore 30 cu Toni, sa nu va asteptati sa-l placeti din prima.

Cine este Toni Erdmann? Putem sa-i spunem Toni Erdmann Botezatorul? Nu de alta, dar a dat numele multor feisbucisti, me included. Iar daca atatia oameni i-au preluat numele, putem sa-i spunem Tatal? Cu siguranta este tata, insa nu „Tatal nostru carele esti in ceruri”, ci tatal lui Ingrid Conradi (Sandra Hüller). Daca tot suntem in registrul religios, am putea spune ca este chiar „Inger, ingerasul meu”, caci pana la urma se dovedeste a fi salvatorul si eliberatorul .

Pe numele sau real Winfried Conradi, Toni Erdmann este un alter-ego al unui parinte care vede ca-si pierde fiica prinsa in ghearele jobului corporatist (a se citi pe un ton grav). In timp ce Ingrid nu mai termina de vorbit la telefon, Winfried traieste viata ceva mai relaxat si ori de cate isi doreste sa se ia ceva mai putin in serios, isi pune o dantura falsa si o peruca devenind Toni Erdmann (Peter Simonischek). Inventeaza povesti, inventeaza oameni, ba chiar spune ca si-a angajat o fiica surogat, care sa aiba timp sa-i ureze „La multi ani!” (replica e delicioasa si o gasiti in trailerul de mai jos).

 

Ingrid e tipa aia mereu ocupata, de mare succes si incredere, „om de baza” la companie. Vine la Bucuresti sa rezolve un contract si se pricopseste cu tatal ei, Winfried, din cand in cand Toni. Da totul pentru job, se lasa cu sange, se lasa cu lacrimi. Isi traieste viata intre serviciu, un grup restrans de prietene „intepate” si, din cand in cand, for a casual fuck, se mai intalneste cu un baiat ce poarta eternii chiloti Calvin Klein (trademark ascuns de-al corporatistilor). Paharul se umple pe masura ce Toni o baga in tot felul de situatii jenante.

De ce ati auzit atat de des despre Toni Erdmann? Pentru ca e filmat in Bucuresti: prin Marriott, prin cladiri de birouri, pe la Unirii. Aveti privilegiul sentimentului de familiaritate la vederea scenelor din film. Oamenii din alte tari nu-l au. Ati putea sa va bucurati de asta mergand sa-l vedeti.

Este corprodus de Ada Solomon, iar din distributie fac parte si cativa actori romani: Vlad Ivanov, Ingrid Bisu, Alexandru Papadopol și Victoria Cocias. Head of marketing and communication, caci merita mentionat, este Catalin Anchidin. Numele pe care o sa-l cautati pe creditele de la final este Ingrid Bisu : )))). O sa vedeti voi de ce.

Pentru ca mi-a placut ideea foarte mult, pe 1 octombrie am intrat si eu in „familia Erdmann” si mi-am adaugat numelui de pe Facebook si Erdmann. Bineinteles, am primit o gramada de intrebari. Toata lumea stia sigur ca nu m-am maritat, dar nu intelegeau care-i treaba. Geniala campanie de social-media, genul de chestie la care mi-as fi dorit sa ma fi gandit eu. Felicitari echipei!

S-a tot spus ca este filmul secolului, one of the best etc. Va pot spune sigur ca a fost extraordinar si vi-l recomand din suflet, insa mai avem filme bune, iar prima data cand m-am gandit la asta mi-a venit in minte: Force Majeure.

Enjoy!