De Movember, mi-am dat jos mustata

Ma uitam de vreo 3 luni catre sprancenele mele si le asteptam sa creasca, cum asteapta un copil de clasa primara sa-i creasca firicelul din bobul de fasole plantat in vata imbibata cu apa. Nu rasarea nimic nou, cica „nu mai aveam suficienta plantatie”, ca sa folosesc jargonul esteticienilor.

Se cereau masuri urgente cu rezultate garantate. Cautam un ROI bun, ca sa zic asa. Pai unde sa mergi, daca nu la mama lor, la „regina sprancenelor”. Nu chiar la ea, caci ea e in Los Angeles, dar la unul dintre saloanele Anastasiei Soare din Bucuresti.

Dupa cum vedeti, am scris in titlu de mustata si-am inceput sa povestesc de sprancene, o fi clickbait? O fi ca gluma aia la magazin: „Buna ziua, aveti cafea? Da? De care? Bine, dati-mi niste zahar.”  Nu nu, va gadil si cu mustata imediat.

Sa revenim. Sunt 4 saloane Anastasia Soare in Romania, din care 3 in Bucuresti: Baneasa Mall, Dorobanti si Radisson Blu. Eu l-am ales pe cel de la Radisson, ca ajungeam mai repede cu metroul de la Romana. La numarul de mobil de pe site nu raspunde nimeni, dar mi-am facut programare la ala de fix.

Dupa ce te-mbraci frumos, desi e casual friday, ca sa nu se vada ca esti o fata simpla de tara si ajungi cu 20 de minute mai devreme, o sa te asezi pe unul dintre cele doua scaune mari peste care bat lumini ca-n sala de operatie. Luminile acelea, la fel ca becurile din cabinele de proba, iti vor raul. Ele vor arata, cu sinceritate cruda, toate berile baute, toate noptile nedormite si tot parul de pe fata. E ca la spovedanie.

Ana, esteticiana mea, mi-a pus un sablon, mi-a desenat forma viitoarelor sprancene, mi-a cerut acordul, i l-am dat. Pana aici am fost pe flux, ca la corporatie. „Doriti sa epilam si buza de sus, e inclus in pret!” Chiar daca n-am auzit cuvantul „mus-ta-ta” articulat, „sa epilam buza de sus” m-a lovit. I-am spus ca ma mai gandesc, ca n-am facut asta niciodata, ca eu, in lumina mea, aveam impresia n-am. Sa recunosti ca ai o problema, asta e primul pas catre rezolvare. Eram in faza de negare. Stiti, cand imi dadeam in carti in liceu, la etalare., pe mine ma reprezentau cu dama blonda. In blonzimea mea, am crezut ca natura rezolvase problema mustatii cu multe generatii inainte, prin evolutie, si ca firele-s galbene, insesizabile.

In timp ce eu ma vedeam ajungand acasa si privind cu ura firele mustatii, Ana mi-a dat cu 233443 de creme, a pus ceara calda in jurul sprancenelor si a tras cu putere. „E totul ok?” ma mai intreba din cand in cand. Eu i-am zis „Da, nimic nu doare mai rau ca inghinalu'”. Ana a tras concluzia ca noi, femeile, suferim foarte mult. Propun sa ne linistim, nu-i tocmai simplu sa cresti stiind ca nu ai voie sa plangi, ca trebuie sa fii puternic si sa ai o gramada de bani, ca sa scoti fetele in oras si sa-ti intretii familia. La orice gen ai face acordul, o sa descoperim eternul „la tati ni-i greu”. Drumul la salon duce, inevitabil, catre concluzii grele legate de societatea in care traim si relatiile interumane.

Dupa ce mi-a si vopsit sprancenele, catre finalul sedintei, mi-am luat inima in dinti si i-am spus Anei ca renunt la mustata. Dupa 30 de ani, pentru prima data, ne-am spus la revedere. Ana a pus ceara calda pe buza de sus si a tras. Am aflat ca poate sa doara cam la fel de tare ca inghinalu’.

La final, beneficiezi si de un machiaj al sprancenelor. Cu mai mult creion de sprancene si cu mai putina mustata, am plecat, dupa vreo 30 de minute din salonul Anastasiei Soare.

Toata distractie a costat 200 lei: 150 de lei pensat si contur, 40 de lei vopsitul (stiu adunarea, multumesc). Cha- Ching!

Bineinteles, m-am dus direct la baie sa mai estompez putin machiajul, sa pozez noile strancene si sa le trimit femeilor din viata mea. Sper ca nu-s camere in buda de la Radisson. Daca sunt, ne vom distra impreuna. Bineinteles, in acelasi timp a intrat la toaleta Ana, esteticiana. Boing!

Intr-un final, am iesit din buda, am iesit din Radisson, mi-am plus gluga pe cap si am plecat pe jos, pe Calea Victoriei. Kabum!

Pe aceasta cale, ii multumesc bunului meu prieten Viki pentru ca mi-a dat ideea titlului, dupa ce i-am povestit ca mi-am epilat pentru prima data mustata.

De asemenea, folosesc acest prilej pentru a-mi cere scuze de la toti baietii pe care i-am pupat si „i-am intepat”. Probabil se uitau obsesiv la mustata mea, asa cum ma uitam si eu la parul lor din nas.

Sintra, locul in care incep povestile. Alea cu masoni!

Si uneori se termina, pentru ca vei ajunge la „capatul lumii” sau Cabo da Roca, dar acolo se termina doar pamantul. Daca ai desenat castele in copilarie, ti le vei aminti, caci fiecare castel din povesti ar putea fi Pena. Vei gasi fantani initatice si labirinturi secrete la Quinta de Regaleira, paduri cu negura in care-ti poti imagina hore de iele si o cetate ce a primit candva oameni mai curajosi ca tine, Castelul Mouros.

Sintra este parte a patrimoniului cultural UNESCO. Unde mai pui ca Sintra si imprejurimile sunt foarte prietenoase cu biciclistii (exista piste de biciclete chiar si in afara orasului).

Nu planuisem o excursie in Sintra inainte sa plec in Lisabona. De fapt, planuisem doar ca o sa fiu acolo de ziua Monicai si ca o sa repet, poate, cea mai tare excursie din viata mea: circuitul Braga – Porto – Aveiro – Fatima si Douro Valley sau casa vinului de Porto.

Bananaiam de vreo 2 zile prin Lisabona, am pus o poza pe Facebook si vad ca-mi scrie Cristina spunandu-mi ca nu ma mai primeste in Bucuresti daca nu vizitez Sintra. Eu deja imi imaginam o turma de racheti cu cefe late si geci kaki la intrarea in Bucuresti, pe acolo pe la Otopeni, cu niste bate, adunati in mijlocul strazii. Singurul lor scop ar fi fost, bineinteles, sa opreasca patrunderea mea in capitala fiind trimisi si comandati de Cristina. Din fericire, am vizitat Sintra, asa ca rachetii au stat la ei acasa si au mancat linistiti dulceata de gutui sau ce-or manca rachetii.

Am vorbit pe messenger cu Cristina vreo ora jumate despre Sintra. Eu intr-o camera de apartament din Campo de Ourique, Lisabona, ea sper ca la ea acasa. Si-am stat cu telefonul in mana, pe intuneric si o tot intrebam cum ajung acolo, de unde iau autobuzul, unde papa, unde pipi. De pipi nu cred c-am intrebat-o, dar m-am gandit.

Pe masura ce primeam mai multe informatii, am simtit un fel de chemare. Eu si inca vreo 500 de chinezi + 500 de englezi + 1000 alte nationalitati, devenise aglomerat pe acolo si enervant de turistic. Oricat de agorafob ai fi, chiar asa ca mine, Sintra iti va ramane tatuat in creier ca locul ala care voiai inca din copilarie sa existe si acum l-ai aflat.

Cum ajungi in Sintra:

Google este mereu prietenul tau si-ti arta traseul, dar eu am ajuns acolo:

  • cu masina in prima zi. Conform Google, faci vreo 30 de minute.
  • in a doua zi, cu trenul din statia Rossio sau Sete Rios (costa aprox. 5 euro dus-intors). Vin din jum in jum de ora. Eu am plecat din Siete Rios.

Atentie:

In Portugalia ai o cartela de calatorie reincarcabila (turcoaz-ish pentru metou + autobuz, verde pentru tren). Asigura-te ca ai una verde. Chiar daca nu ai bani pe ea, exista in statii automate in limba engleza. Pe mine m-au ajutat niste domni de la paza sa ma descurc, deci toata lumea de treaba.

Cum te pregatesti:

  • e ceva mai frig si o sa te cam bata vantul prin castele, asa ca sa ai o bluza in plus si poate ceva de pus la gat.
  • alegeti o zi cu soare, pentru ca vei petrece mult timp afara, chiar daca-s castele de vizitat.
  • ia-ti mancare si apa in ghiozdan. Nu-ti recomand sa mergi in Sintra pentru mancare. Sunt cafenele la fiecare dintre cele 3 obiective vizitate de mine, dar vei pierde timp si bani, daca te vei opri pe acolo.
  • poti sa pipi in mod organizat, fara probleme.
  • majoritatea obiectivelor se deschid la 10. Pleaca la vizitat cat mai devreme.

ZIUA 1:

Cabo da Roca

„Aqui

Onde a terra se acaba

E o mar começa” (Camoes)

 

Dupa un tur prin Districtul Lisabona sau Grande Lisboa, in care am inlcus Estoril si Cascais, am continuat drumul catre capatul lumii, Cabo da Roca.

Va recomand sa ajungeti aici la apus si sa spuneti, la fel ca noi, ca sunteti ultimii oameni care vad soarele pe cer in Europa. Gandul e frumos, aproape poetic, pana cand vezi un autocar de turisti care urmeaza sa parcheze si alte 200 de persoane care sunt deja acolo si-si fac selfie-uri cu „ultimul soare”. Iti dai seama mai tarziu ca mai sunt insulele, marinarii si nu te mai simti atat de special. Poti sa ignori toate lucrurile astea si sa te bucuri de un loc unic in Europa si de un apus memorabil.

Cum ajungi aici: noi cu masina, insa exista linia  de autobuz care pleaca din Sintra (403).

 

Boca do Inferno

Tine de Cascais, insa este foarte aproape de Sintra, exista si pana aici linia de autobuz 427 si ar fi pacat sa nu ajungeti si sa va uitati catre un Iad nervos, albastru, insa aducator de liniste.

Eu n-am inteles exact ce scrie pe placa de mai jos, dar am inteles ca e ceva despre o femeie roscat-caramiziu si o sinucidere, asa ca prietenii au tinut neaparat sa faca un mic misto si sa ma roage sa nu fac vreun gest. Nu de alta, dar spatiul e foarte prost securizat. La un search pe Google, am descoperit ca e un personaj ocult (A Mulher Escarlate, Scarlet Woman), un fel de Lilith. Iote placa, iote si roscata.

 

Sintra by night

Pe 15 octombrie era luna plina in Sintra. Am ajuns dupa lasarea intunericului, iar luminile de la Castelul Mouros se imprastiau in ceata care inconjura varful de munte.

Aparatul meu nu stie sa faca asa ceva, insa am gasit aici o fotografie:

iluminacao_mouros2_credits_psml

Dupa ce m-am minunat si-am simtit o atmosfera ca de Sinaie, ne-am dus sa mancam Travesseiro, un desert local traditional, la cofetaria Piriquita. Este foarte aproape de piata, centrul Sintrei, unde veti vedea si Palatul National.

La Piriquita o sa gasesti preparate foarte dulci, la fel ca-n toata Portugalia, variatiuni de foietaje cu crema de oua (gustul este asemanator cu al cremei de vanilie si, uneori, cu cel de crème brûlée).

Iata si niste preturi. Asta au consumat 3 persoane si a fost suficient.

20161015_202806

 

ZIUA 2 (ce recomand pentru o excursie de o zi)

Eu am facut turul in ordinea: Pena Palace – Mouros Castle – Quinta da Regaleira si este maximul pe care-l poti vizita atat ca timp, intr-o zi, cat si ca efort fizic si psihic. Daca ar fi sa mai merg o data, as incepe cu Quinta da Regaleira.

Fiecare obiectiv din Sintra este incarcat de semnificatii si povesti. Luati-va timp sa petreceti in fiecare loc, recomand cel putin 2 ore.

NU mergeti pe jos, daca sunteti la prima vizita. Drumul este abrupt si va fi obositor, plus ca o sa pierdeti timp pe drum.

Cum ajungi cu mijloacele de transport in comun:

Am plecat la 9 si 10 din Campo de Ourique, Lisabona, si am ajuns la Pena Palace, primul obiectiv, la 11:30.

  • tren de la Sete Rios sau Rossio.
  • autobuzul 434 (merge la Pena si Mouros) are statia fix langa gara, iei biletul de la sofer. Pastreaza biletul!
  • daca vreti sa vizitati alte obiective, alegeti alte linii de autobuz. Am facut niste poze, sper sa ajute.

Autobuzul 434 (tips & tricks):

  • Biletul costa 5 euro, se poate urca si se cobori cu acelasi bilet. Nu este autobuzul Hop on – Hop off de 12 euro.
  • Vine cam la 15 minute si incepe sa se aglomereze in orele de varf.
  • In Portugalia se urca si se coboara civizilizat. Se urca doar prin fata si se coboara prin mijloc sau spate. Cand astepti autobuzul 434, pe traseu, stai cat mai aproape de panoul care indica statia, acolo se va deschide usa din fata.
  • Daca nu respecti regula de mai sus, s-ar putea sa-l astepti pe urmatorul, inca 15 minute.
  • Daca vrei sa n-ai treaba cu aglomeratia si asteptatul autobuzul, ia biletul pentru autobuz hop on-hop off de 12 euro. Vine mai des.
  • Merge intr-un singur sens, nu-l astepta pe partea cealalta, nu va veni niciodata.

Eu m-am asezat fara sa-mi dau seama langa panou, pentru ca voiam sa fac pozele de mai sus si am fost printre cei 5 din vreo 30 care s-au urcat in autobuz la statia aia. N-a fost corect, erau si alti oameni inainte, dar aveam de ajuns la Quinta da Regaleira😀. Iertare!

Luati bilete din gara Sintra:

  • Pena si Mouros fac parte dintr-un traseu oficial, asa poti economisi timp petrecut la cozi si cativa bani luand biletele din gara Sintra
  • Cost total: 20,9 euro (13,30 euro pentru Pena Palace & Park, 7,60 euro pentru Mouros)
  • Quinta da Regailera: 10 euro cu tur ghidat in EN de o ora jum, 6 euro fara tur. Nu merita sa mergeti fara tur.
  1. Pena Palace

Statia pentru Mouros Castle este inainte in turul cu autobuzul, insa va recomand sa incepeti cu Pena, pentru ca apoi ajungeti pe jos la Mouros.

La intrarea in Pena o sa vedeti un autobuz care va va lua 1,5 euro pentru a va duce pana sus. Nu merita. E o plimbare de 5-10 minute, in urcare, prin padurile incetosate ale parcului Pena. Bucurati-va de drum, desi o sa va cam taie respiratia si la propriu si la la figurat.

Daca dati un search pe Google dupa Sintra, vor aparea poze cu Pena Palace. Trei culori cunosc pe lume, cum ar veni. Este colorat, este ca-n povesti. Ascultam un barbat care vorbea la telefon si-i spune unui prieten: „I’m in Sintra. Man, this is something else. You must come here!”

Fiind cel mai popular obiectiv, este foarte aglomerat si vei reusi cu greu sa faci o poza fara sa ai oameni in ea.

Mi-a luat cam 2 ore jumatate sa ma plimb prin palat si prin parc. Se poate vizita doar parcul, daca ai chef doar de o promenada. Este placut sa te pierzi pe prin gradini si prin padure, dar vei gasi indicatoare din loc in loc. Eu am ajuns la o poarta incuiata de biserica, la un moment dat, eram singura pe carari si nu a fost tocmai confortabil, ca sa nu spun ca ma cam luase frica😀.

Mergi catre lacuri, deoarece pe acolo exista o iesire si la 200 de metri vei ajunge la Mouros pentru a-ti continua excursia. Vei mai gasi si lebede negre, care se vor apropia nestingherite de tine, pentru ca asteapta mancare.

Sintra are o clima speciala, tropicala, care permite o extraordinara diversitate a florei. Astfel, veti gasi foarte multe plante rare in parc, comandate special, dar si camelii.

Exterior

Interior

Parcul Pena

Mouros Castle

Dupa ce iesiti din Pena Park, prin zona lacurilor, faceti dreapta si urcati pentru cam 5 minute. Veti vedea intrarea in Mouros in stanga. Am petrecut 1 ora jumatate pe aici. Vizitati si zona de jos, mai ales subsolul si Cisterna (am postat un video destul de lame, insa muzica este importanta si face atmosfera placuta).

img_8552

Pentru mine a fost o victorie ca am ajuns in turnul inalt din Mouros, caci mi-a inghetat sufletul pana acolo. Nu de la frig, ci din cauza fricii mele de inaltime, care ma paralizeaza. Felicitari mie! Multumesc.

Practic, vei merge pe niste ziduri si ramasite ale unei cetati contruite intre secolele 8 si 9. Nu te astepta la un castel.

O sa aveti de aici un view fantastic asupra Sintrei si asupra Pena Palace, insa eu imi amintesc doar frica, nodul din stomac, sufocarea din piept.

Am strans de pietrele alea pana mi-au facut gropi in palme. Stergeam fiecare scara cu varful bocancilor, ca sa ma dezlipesc cat mai putin de pamant si sa nu ma dezechilibrez. Mi-am distrus putin incaltarile, evident. Te desparte un zid pana la umeri de prapastie, insa scarile nu au balustrada, asa ca oamenii ca mine nu se vor simti in siguranta. Pentru ca urcarea o mai duci, dar coborarea te ingheata, restul fricosilor sa stie ca pot face dreapta pe o alee, dupa iesirea din turnul inalt, si vor ajunge jos fara probleme si cu o minunata senzatie de linistire.

 

Quinta da Regaleira

And the best for last. Dupa ce ati terminat vizita la Mouros, luati autobuzul si intoarceti-va in centru, la Palatul National Sintra (nu uitati sa asteptati autobuzul acolo unde se deschide usa din fata). De acolo, veti face vreo 10 minute pe jos pana la Quinta. Exista un autobuz, dar nu are rost sa mai dati bani in plus sau sa mai cautati statia, faceti piciorul frumos si nu uitati: Google is always your friend.

Veti merge cu gps-ul in mana, ca mine, si veti da de prima poarta, insa nu ati ajuns inca, veti mai face vreo 3 minute pana la ticket office. Nu disperati ca mine.

Sa nu mergeti fara a va lua un tur ghidat. NU! Va costa 10 euro in loc de 6, tine o ora jumatate si veti afla o multime de lucruri interesante. O sa va doriti sa mai stati vreo ora pe acolo, dupa tur, ca sa vizitati toate cotloane. Eu am terminat turul la 17:30 si pana la inchidere (18:30), nu am mai avut timp sa merg in prea multe locuri.

Acum sa incepem o plimbare virtuala prin Quinta da Regaleira. Daca magia exista, atunci o vei gasi aici sau, cel putin, vei simti ca esti intr-un loc in care s-au intamplat lucruri departe de lumea pragmatica si rationala in care traim acum.

Proprietatea a apartinut lui Carvalho Monteiro, un tip foarte bogat, presupus mason, cu interese in domenii divese: studierea insectelor, colectii de carti, mai ales lucrari de-ale lui Camoes (versurile lui sunt la Cabo da Roca), ocultism, religie, mitologie. A fost ceea ce-am numi „a beatiful mind”. Am inteles de la ghid ca a creat un ceas care, pentru aprox 80 de ani, a fost considerat cel mai complex din lume. Wikipedia spune ca e vorba de Leroy 01. Un om fascinant despre care, din pacate, nu stim suficient de multe lucruri.

Alaturi de arhitectul Luigi Manini, a creat planul si a construit Quinta da Regaleira. Desi nu a lasat niciun fel de notite cu explicatii legate de simbolistica locului, povesti s-au nascut si au mers mai departe prin cuvintele ghizilor si ale turistilor. Acelasi arhitect a construit atat palatul sau din Lisabona, cat si cavoul din Cemiterio dos Prazeres. Treaba curioasa este ca eu mi-am petrecut cele 5 zile din Lisabona intr-un apartament care se afla la 7 minute de mers pe jos de cimitir, asa ca am facut si acolo o vizita. Iata mai jos poze din…well, Cimitirul Placerilor. Cavoul este pe aleea principala, pe stanga cum intri si se vede foarte bine, fiind cea mai inalta constructie mortuara.

Ati inteles deja ca am capatat o mica obsesie fata de loc😀. Ma veti intelege dupa ce veti face o vizita. It put a spell on me!

Odata ajunsi, 90% din timp ar trebui petrecut in gradina si-n descoperirea ei. Desi veti incerca sa gasiti noi intelesuri si simboluri peste tot, casa a avut doar un rol functional (sau cine stie?). La fel ca multe dintre cladirile din zona Lisabonei, casa are arhitectura in stilul manuelin, cu elemente decorative inspirate din navigatie: carme, sfori, ancore, sirene etc. Eu il vad ca pe o varianta mai vie si placuta vederii a stilului gotic.

Capela este construita tot in stil manuelin. Scarile in spirala va vor duce sus catre un balcon sau jos catre cripta si printr-un tunel subteran care face legatura cu casa.

Gradina este un drum spre initiere cu mai multe zone de adunare, altare, tuneluri subterane si labirinturi.

„Vedeta” este fantanta initiatica, o constructie adanca de 27 de metri, echivalentul a 9 niveluri de scari in spirala. Este ascunsa in spatele unor pietre imense acoperite de muschi, iar intrarea secreta este tot din piatra, astfel incat sa poata fi camuflata.

Este o alegorie la Divina Comedie a lui Dante. Astfel, initiatul coboara spre Iad. Cand faci asta ca turist, pare ok, pentru ca vor fi multi oameni pe acolo. Ajungi jos si privind catre cer vei vedea lumina, Raiul, insa va trebui sa gasesti o cale de iesire, urmand lumina si sunetul vietii, apa. Vei intra intr-un tunel si vei ajunge in spatele unei cascade. Vei „renaste” si vei „merge pe apa”. Apa este verde la suprafata si pare solida , ba chiar ii face pe turisti sa paseasca direct in balta. Don’t do that. Esti deja in zona „Lake of the Waterfall”.

Daca nu reusesti sa ajungi pana jos, daca vei simti ca este prea apasatoare calatoria ta spre Iad, la mijlocul drumul exista un tunel intermediar, care te va scoate intr-o fantana – „Portal of the Guardians”.

S-a inceput constructia unei a doua fantani initiatice, insa nu a fost niciodata terminata. Spre deosebire de „vedeta”, aici nu o sa gasesti turisti. Probabil ti se va fi parut simplu sa cobori 27 de metri sub pamant, in spirala. Incearca sa repeti exercitiul aici. Eu am reusit sa cobor un singur nivel, dupa care mi s-a facut frica.

Gata, am terminat cu spoilerele. Va mai asteapta grote, labirinturi in care eu n-am fost, iar tipa care ne era ghid a recunoscut ca n-a intrat neinsotita, un altar si locuri de intalnire pentru ritualurile masonice.

Tot aici se incheie si postul meu despre Sintra. Mergeti si descoperiti lumea misterioasa a micului orasel de munte. Mai sunt o multime de alte obiective pe la care eu nu am ajuns.

Stay curious!

Toni Erdmann, un film pentru corporatista din tine

toniFilmul Toni Erdmann este o pilda pentru clasa muncitoare cu gulere albe, gri, polo sau ce-o mai vrea Ralph Laurent si inca un motiv de bucurie pentru freelanceri, antreprenori si cei cu „profesii liberale”. Este o destrabalare de film, care intinde coarda pana cand se rupe, insa fara a-si pierde in vreun moment sensul. Am trecut de la nervi si angoasa la ras cu lacrimi, caci prin starile astea trece si corporatista ce face subiectul filmului. O sa fiti 2 ore 30 cu Toni, sa nu va asteptati sa-l placeti din prima.

Cine este Toni Erdmann? Putem sa-i spunem Toni Erdmann Botezatorul? Nu de alta, dar a dat numele multor feisbucisti, me included. Iar daca atatia oameni i-au preluat numele, putem sa-i spunem Tatal? Cu siguranta este tata, insa nu „Tatal nostru carele esti in ceruri”, ci tatal lui Ingrid Conradi (Sandra Hüller). Daca tot suntem in registrul religios, am putea spune ca este chiar „Inger, ingerasul meu”, caci pana la urma se dovedeste a fi salvatorul si eliberatorul .

Pe numele sau real Winfried Conradi, Toni Erdmann este un alter-ego al unui parinte care vede ca-si pierde fiica prinsa in ghearele jobului corporatist (a se citi pe un ton grav). In timp ce Ingrid nu mai termina de vorbit la telefon, Winfried traieste viata ceva mai relaxat si ori de cate isi doreste sa se ia ceva mai putin in serios, isi pune o dantura falsa si o peruca devenind Toni Erdmann (Peter Simonischek). Inventeaza povesti, inventeaza oameni, ba chiar spune ca si-a angajat o fiica surogat, care sa aiba timp sa-i ureze „La multi ani!” (replica e delicioasa si o gasiti in trailerul de mai jos).

 

Ingrid e tipa aia mereu ocupata, de mare succes si incredere, „om de baza” la companie. Vine la Bucuresti sa rezolve un contract si se pricopseste cu tatal ei, Winfried, din cand in cand Toni. Da totul pentru job, se lasa cu sange, se lasa cu lacrimi. Isi traieste viata intre serviciu, un grup restrans de prietene „intepate” si, din cand in cand, for a casual fuck, se mai intalneste cu un baiat ce poarta eternii chiloti Calvin Klein (trademark ascuns de-al corporatistilor). Paharul se umple pe masura ce Toni o baga in tot felul de situatii jenante.

De ce ati auzit atat de des despre Toni Erdmann? Pentru ca e filmat in Bucuresti: prin Marriott, prin cladiri de birouri, pe la Unirii. Aveti privilegiul sentimentului de familiaritate la vederea scenelor din film. Oamenii din alte tari nu-l au. Ati putea sa va bucurati de asta mergand sa-l vedeti.

Este corprodus de Ada Solomon, iar din distributie fac parte si cativa actori romani: Vlad Ivanov, Ingrid Bisu, Alexandru Papadopol și Victoria Cocias. Head of marketing and communication, caci merita mentionat, este Catalin Anchidin. Numele pe care o sa-l cautati pe creditele de la final este Ingrid Bisu : )))). O sa vedeti voi de ce.

Pentru ca mi-a placut ideea foarte mult, pe 1 octombrie am intrat si eu in „familia Erdmann” si mi-am adaugat numelui de pe Facebook si Erdmann. Bineinteles, am primit o gramada de intrebari. Toata lumea stia sigur ca nu m-am maritat, dar nu intelegeau care-i treaba. Geniala campanie de social-media, genul de chestie la care mi-as fi dorit sa ma fi gandit eu. Felicitari echipei!

S-a tot spus ca este filmul secolului, one of the best etc. Va pot spune sigur ca a fost extraordinar si vi-l recomand din suflet, insa mai avem filme bune, iar prima data cand m-am gandit la asta mi-a venit in minte: Force Majeure.

Enjoy!

Puneti o patura pe colivia lu’ Miss Peregrine, sa nu mai faca galagie!

afis-missPai ce-ai facut, Bobita? Ai facut film? Pai ai facut, cum sa nu faci? Bine, Tim!
Nu poti lua in serios „Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children” si nu-l poti trata altfel decat la misto, un misto de baietas. Tim Burton n-a inteles ca toata lumea asteapta noul lui film si a ales sa-l niseze pe targetul young adult. S-au pus niste producatori, l-au asezat pe Tim in capul mesei sa se simta important, s-apoi i-au explicat ca poate sa bage acolo o casuta mai speriecioasa si vreo doua scene inspirate din The Shining-ul lui Kubrick, dar in rest sa se linisteasca, pentru ca noi tre’ sa vindem bilete aici.
Uite, ti-o dam pe Eva Green, are tate faine, plus ca, dupa Penny Dreadful, oamenii chiar o sa creada ca filmul asta e putin dark asa. Dupa cum bine zisera cei de la Digi24, au adus acrita fetish. Unde am mai vazut reteta asta cu gagica in varful campaniei de promovare a filmului? A, da, la mizeria de Suicide Squad, remember Margot Robbie? De altfel, la fel ca-n raposatul cu sinucigasii care nu s-au mai sinucis, tot femeia salveaza filmul. Sa mai zica cineva ca nu se dau roluri puternice pentru femei. Sa mai zica! Hai, ziceti!
Da’ gata, Tim, ca te intinzi, filme cu iz gotic sa faci tu din banii tai, de aici facem noi socotelile. Il luam pe baiatul ala de de vinde biletele pentru 12-14 ani, Asa Butterfield. Deh, un’ sa vina adolscentii la prima intalnire in mall, daca nu la un film de Tim Burton? Ce conteaza ca el stie sa faca doar o fata, aia de speriat, ce conteaza ca iti vine sa iesi din cinema la inceputul filmului, cand il vezi cat de prost joaca. Noroc cu Terence Stamp, de-l joaca pe bunica-su, ca mai salveaza primele 10 minute.
Mai departe, vezi cum se dezvolta o minunata, mirobolanta si vomitiva poveste de dragoste intre doi adolescenti. Exact asta imi doream de la un film de-al lui Tim Burton.
Samuel L Jackson si Judi Dench sunt la categoria actori celebri de pus pe afis. Au niste roluri de rahat, dar i-am adus acolo ca sa dam speranta.
Daca ma intrebati pe mine, as face echipa Mars One din Asa Butterfield, Jennifer Lawrence, Adam Sandler si Drew Barrymore. One way ticket, baby!
I-am dat un 5 pe IMDB, i-as fi dat mai putin, dar au acolo niste efecte speciale interesante.
Imi pare rau daca v-am distrus asteptarile, dar e bine sa stiti ca nici Tim Burton nu mai e ce-a fost.
***
In timpul vizionarii acestui film am descoperit culmea nesimtirii la cinema.
Am vazut Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children in Portugalia, in ultima zi de vizita. Incepuse sa ploua si nu mai aveam chef de umblat, asa ca am intrat intr-un mall si m-am dus sa vad ce filme mai sunt.
Dupa ce deja trecusem, la Elvira Popescu, printr-un moment traumatizant in care am vazut ca s-a intunecat ecranul si am aflat ca a cazut curentul, am crezut ca m-a urmarit ghinionul pana la capatul Europei. Iata ca nu, ecranul s-a intunecat pentru ca urma „Intervalo”. Portughezii au grija de spectatori, de vezica lor, de stomacul lor sau de nevoia lor de a se pune la curent cu utilmele noutati de pe Facebook in 2 ore, asa ca li se da o pauza de 10 minute.
Ei bine, chiar si cu acest „Intervalo”, cineva, in a doua parte a filmului, s-a gandit sa vorbeasca la telefon tare, cat sa aud si eu din spatele salii. Ma bucur ca si purcica vecinului european e moarta in cotet si ca nesimtirea nu are nationalitate.
***
Sa nu ne pierdem speranta, filme bune mai sunt, caci se apropie Oscarurile si avem treaba.

Sieranevada si neconsolata pofta de sarmale

Afis SieranevadaCa pot sa mananc 10 sarmale odata stiti deja si cand am iesit de la Sieranevada as fi mancat, fara discernamant, o portie nesanatoasa in foi de varza. Ma gandeam la din alea fierte in ceaun de tuci cu celofan deasupra, de se abureste plasticul si le privesti cu acelasi jidn cu care-ti privesti consortul in spatele geamului de la dus. Si-as fi dat celofanul la o parte, si-as fi furat vreo cateva sarmalute fierbinti, cand inca-i foaia un pic tare, timpul ala in care trebuie sa le mai lasi juma’ de ora la fiert, da tie-ti ploua-n gura. Una s-ar fi rupt in drum spre farfurie si m-as fi chinuit un pic sa adun carnea cazuta din lingura, le-as fi pus niste smantana pe deasupra si m-as fi fript pe limba putin si-apoi as fi tinut un pic gura deschisa sa se mai raceasca, dar as fi continuat sa mananc. Poate mi-as mai fi pus o portie. Ca la pomana.

Asta a fost fantezia mea in timpul si dupa Sieranevada. Pai daca te aduce Cristi Puiu in mijlocul unui parastas in familie, ce sa faci? Ce faci daca te simti ca si cum ai fi acolo, intr-un apartament de 3 camere mobilat clasic, dupa cum spun anunturile de imobiliare, alaturi de Lary, medicul jucat de Mimi Branescu. Ai ajuns dupa ce pe drum ai avut o cearta absolut absurda cu nevasta-ta despre rochia fiicei tale, care nu trebuia sa fie de Sleeping Beauty, ci de Cinderella sau de mama ma-sii stie ce printesa Disney. Scena pare a fi rupta din Carnage (2011), filmul care priveste intr-o lumina sarcastica o specie rara: parintii si preocuparile lor. Iat-o:

Vrei sa injuri si sa urli intr-o punga, la fel ca Lary, vrei sa pleci cu mintea undeva pe Pluto si sa o pui pe sotie pe modul „mute”, dar de unde? Trebuie sa faci act de prezenta la pomana de 40 de zile a tatalui tau alaturi de niste oameni pe care nu ti-ai ales, ci cu care te-ai pricopsit la nastere. Rudele tale, o adunatura pestrita de oameni cu vieti, idei, varste si principii complet diferite.

Daca ai participat vreodata la un astfel de eveniment, cunosti traficul din casa, inchisul si deschisul infinit al usilor. Din cand in cand, esti parasit pe hol, cate o usa se inchide si te straduiesti sa asculti ce se vorbeste. Te simti singur, putin parasit si-ti asumi un rol de voyeur. Ai impresia ca, poate, ti-ai bagat prea tare nasul in familia asta, dar esti foarte curios. Nu astepti prea mult si o noua poveste ti se arata. Parca-i fi intr-un joc interactiv, doar ca nu tu alegi usa ce se va deschide, se ocupa regizorul de asta. Vei simti mirosul greu al aglomeratiei, amestecat cu cel de sarmale si vei tanji dupa camera linistita in care „se leaga lumanarile”. Cristi Puiu te duce acolo, ca sa mai respiri cateva minute, pana cand intra matusa plangacioasa si ti se prezinta primele drame ale familiei. Cu siguranta stii si apasatoarea asteptare a preotului, aceasta vedeta a „petrecerii” alaturi de care iti va veni sa ingani un „Doamne miluieste” si o „vesnica pomenire”.

Intrarea in apartamentului de 3 camere pare a fi calea catre un portal prin care patrund oameni veniti din universuri paralele: studenta la arhitectura lesinata de beata, tanara mama preocupata sa nu se trezeasca copilul, unchiul scandalagiu, matusa plangacioasa, mama impaciuitoare si preocupata de traditii, batrana comunista si multi altii. E o parada. Privesti tabloul de familie si-ti dai seama ca esti in fata unui scenariu scris brici cu personaje foarte bine definite. Realizezi ca a trecut o ora dintr-un film a carui actiune se petrecere intr-un apartament, dar devine din ce in ce mai interesant. Mancatul sarmalelor se transforma intr-un fel de climax, insa apar tot felul de piedici: preotul intarzie, traditiile nu-s respectate ca la carte, vin personaje noi care amana, din nou, asezatul la masa.

Dupa cum a spus si Cristi Puiu, Sieranevada este despre „o comemorare care nu a mai avut loc”. Pierduta in detalii, preocupata de cele lumesti, familia lui Lary uita de motivul pentru care a ajuns sa se reuneasca.

La un moment dat esti scos din apartament (nu stiu foarte multe lucruri despre Mircea Badea, insa stiu ca spunea mereu ca poate sa injure fara sa se repete) si dai de un Andi Vasluianu care nu se repeta deloc, incepe o furtuna de injuraturi ca sa realizezi ca limba romana e frumoasa si bogata. Puternica scena.

Dupa „Moartea Domnului Lazarescu”, Sieranevada ne serveste inca o portie sanatoasa de realism, care-ti creeaza senzatia de familiaritate. Nu-ti place neaparat de noi, de familia romaneasca, dar o iubesti pentru ca trebuie, pentru ca e a ta si pentru ca sangele apa nu se face. Iti dai seama ce interesanta poate fi plictisitoarea reuniune de familie.

Filmul este foarte bun, nu cred ca puteam avea, anul acesta, o propunere mai buna pentru Oscar. Din pacate, exista extrem de multe referinte culturale, pentru ca toata treaba asta cu pomana este „o afacere” romaneasca. Sper ca Academia, in sine o familie prafuita, sa aprecieze Sieranevada. Pana „judecatorii” hollywoodieni se vor hotari daca „da” sau daca „nu”, voi puteti sa vedeti filmul in cinema. E vizionare obligatorie pentru a sti cam unde a ajuns cinematografia romaneasca.

Cat despre mine, Siernevada si-a gasit un loc acolo sus alaturi de Filantropica, Aferim!, Terminus Paradis si Nunta muta (asta e topul meu de filme romanesti).

Daca ti-ai dorit vreodata sa fii o musca pe perete, Sieranevada e pentru tine.
Vizionare placut!
*pentru ca am o problema cu paginarea, am ales sa pun niste linii pentru a separa paragrafele, altfel ar fi stat lipite. In speranta ca nu e prea deranjant, sper sa-mi fie cu iertare. Asta e o solutie de rezerva pana ma prind ce se intampla cu tema.

Candva, la un LARP, am fost dama de companie

Dadeam o tura de Kiseleff si ma intebam ce rol mi-o fi dat draga mea Ruxandra. Vazusem doar titlul fisierului: Amanda. Mi-l trimisese cand inca eram la birou si n-am vrut sa ma apuc de citit inainte de alergare, altfel eram sigura ca nu-mi mai miscam fundul de pe canapea. In timp ce transpiratia mi se aduna pe mustata si sarea mi se strangea pe obraji, avem o singura curiozitate: Oare mi-o fi dat vreun rol de curtezana? Nu de alta, dar cu parul ravasit si cu respiratia aproape taiata, ma simteam absolut seducatoare. Ma si gandeam cum o sa scriu un text despre cum fie mima, fie LARP (Live Action Role Playing), eu primesc mereu roluri din astea dubioase de femeie de usoara ori femme fatale. Nu ma pot plange, ca nu stiu daca-i chiar de rau. Eu m-am gandit ca ceva bun tot ‘oi face. Sa nu ne dam dupa gard, avem cu totii o fascinatie pentru curtezane. (Daca nu cu totii, eu sigur am, ca de aia m-am uitat de vreo 4 ori la „Frumoasa venetiana„)

M-am intors de la alergat si, cat s-a incalzit apa la dus (the perks of living at the 10th floor), am citit despre Amanda Steele, fosta Daisy Bubbley. Cine credeti ca a fost Daisy Bubbley? Hai ca v-am dat spoiler din titlu.

Sambata, pentru cateva ore, urma sa ma intorc in timp, in anii ’20 din America prohibitiei, si sa fiu Amanda Steele, o scriitoare care si-a schimbat numele din Daisy Bubbley, fosta dama de companie. La ora 19, dupa ce vom fi aranjat decorurile pentru a intra in atmosfra inceputului de secol XX, ne-am pus rochiile pana la genunchi, siragurile de margele, franjurii, penele in par, manusile si, last but not least, rujul rosu. Ne-am transformat. Eu nu mai eram Madalina, aveam alti prieteni, alta istorie, traiam intr-o lume cu alte reguli, principii si valori.

Asta inseamna LARP, esti, in timp real, personajul unui joc. Fiecare actor are o serie de obiective cand intra “piesa” si s-ar putea ca planurile lui/ei sa se ntersecteze cu planurile altcuiva. Ai parte de surprize si de actiune. Trecusera 4 ore si eu eram prinsa in mijlocul unor intrigi mari si a unor batalii pentru imagine. Nici nu simteam cum trece timpul. LARP-ul nu e nici costume party, nici joc de improvizatie, nici escape room si nici piesa de teatru. Ci este o combinatie intre toate. Ca fata saracului, ce isteata: nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe langa drum.

Ce nu e sigur LARP-ul. Well, oricand de mult v-ar fi placut, nu veti avea parte de Eyes Wide Shut action. :  )))

S-ar putea sa ti se para foarte interesant daca esti gamer, actor, pasionat de jocuri de societate sau, dupa cum mi-a spus o prietena, “daca ai ocupatii de om pe care nu-l asteapta nimeni acasa”. Este o experienta absolut noua si diferita.

Recuperare pentru Oscaruri: Spotlight in the spotlight

SPOTLIGHTN-am apucat sa vad majoritatea filmelor de Oscar de anul asta, asa ca fac un maraton. Mi-am instalat dormitorul pe canapea, stau sub pilota si bag doze mari de Hollywood. Deja am bifat 3 dintre ele si n-am inteles ce-i asa de „Best Picture” la dansele. Cand le vezi buchet, ai o imagine mult mai buna. Sa incepem:

Azi avem Spotlight in the spotlight😀.

Oscarurile aveau nevoie de „a true story”, asa ca au primit-o: o mana de jurnalisti de la The Boston Globe investigheaza cazurile copiilor molestati de preoti catolici in Boston.

O foarte buna lectie despre agenda publica si felul in care toata munca pentru o poveste poate fi pusa in pericol din cauza unui „next big thing”. In cazul asta a fost the biggest possible.

Just a fun fact to think about: filmul a fost lansat pe 25 noiembrie 2015, foarte aproape de Craciun. Eu inteleg ca au vrut sa intre in linie pentru Oscaruri, dar nu era ideea sa faci cunoscut cazul asta? Intr-o perioada in care toata lumea se gandeste la nasterea lui Iisus, tu lansezi o poveste despre preoti catolici pedofili? Ce crezi ca se va intampla cu ea?

La final, iti ingheata inima vazand 3 ecrane cu o lista pe 3 coloane de orase, din America, in care s-au descoperit astfel de cazuri.

Drept urmare, n-a existat scop nobil sau a existat, insa a murit la intrarea in cinematografe.

Ce-a existat atunci? Actorii au fost decenti, dar, cu exceptia lui Mark Ruffalo, nu prea a iesit nimeni in evidenta. Am tot asteptat amenintari de la Biserica Catolica, impuscaturi

de nicaieri, case sparte, apartamente devastate. Nimic. Nici cliseele de la Holllywood nu mai sunt ce au fost, nici prefericitii catolici nu-s spioni.

All in all, uitati-va pentru cazul in care mai aveati vreo indoiala ca abstinenta naste monstri.