Ai trece prin gloante ca sa duci de mancare?

Asta m-a intrebat taximetristul la intoarcere de la Gala Nationala a Voluntarilor. Cautam raspunsul corect, asa ca i-am spus ca nu, atata vreme cat mori, nu mai esti de folos, nu mai poti duce de mancare. Pragmatica Madaluta. Apoi mi-am amintit de un sfat primit in timpul seminariilor la FJSC: orice ar face, un jurnalist trebuie sa ramana in viata. Un jurnalist mort nu-i foloseste nimanui. Ce frumos am raspuns eu. Perfect…

Taximetrist ul lucrase pe TIR si a trebuit sa duca mancare unor sinistrati trecand printr-o zona de razboi. Camionul lui a fost ciuruit de gloante, dar a ajuns la niste oameni care nu mai aveau mancaare si apa, oameni pentru care era Dumnezeu.

Astfel de oameni intalnesti la Gala Voluntarilor, oameni care, indiferent cat de cliseizat ar suna, fac imposibilul posibil. Voluntariatul este cea mai sincera forma de implicare, absolut din suflet.  Taximetristul nu fusese voluntar, stiu, dar si-a depasit atributiile postului.

Ne-am imbracat multi dintre noi in costume nationale si-am fost frumosi, parca mult mai frumosi ca-n hainele alese de gala. Desi caldura din sala ne-a amintit de zilele caniculare ale verii in miez de decembrie, desi sala era foarte aglomerata si distanta dintre scaune te facea sa regreti portia de cartofi prajiti de la pranz, atmosfera a fost minunata. Irina Pacurariu a fost un moderator extraordinar.

Cele mai frumoase momente au fost ale unor copii din Bucovina care ne-au urat si ne-au colindat. Una dintre fetitele de 5 ani a venit pe scena si Irina a intrebat-o ce inseamna pentru ea voluntariatul. Fetita a rugat-o sa mai repede o data intrebarea, pentru ca nu a inteles foarte bine. A fost cel mai simpatic moment al serii, cred ca al ultimei perioade pentru mine. Copiii sunt geniali in inocenta lor.

bucovineni

Pentru prima data la gala, am reusit sa-mi fac o imagine a fenomenului reprezentat de voluntariat in Romania. Putem face o Romanie mai frumoasa!

Ida, curva sau sfanta? This is the question!

idaDaca vreodata horoscopul a spus vreun adevar, a fost acela ca Varsatorii sunt iubitori de libertate. Nu stiu daca m-am nascut iubind libertatea, daca e o gena diferita pentru astfel de spirite sau daca m-am educat sa gandesc asa, dupa multele horoscopuri citite in adolescenta in incercarea descoperirii de sine. Un lucru este cert, nu puteam rata filmele despre libertate de la CinePolska, festivalul de film polonez.

Mi-am dorit de mult sa merg singura la cinema si nu cred ca puteam face o alegere mai buna a filmului. M-am dus singura sa vad Ida. M-am asezat in primele randuri, pe mijloc.

Filmul a rulat la Cinema Elvire Popesco, din cadrul Instutului Francez. Un distins domn a considerat potrivit sa ne intampine cu un discurs in franceza. Nu m am hotarat inca daca e o dovada de nepolitete fata de publicul nonfrancofon sau o nota de noblete data de eleganta limbii franceze. Frustrarile isi aveau loc in fata unui film despre o viitoare calugarita. Le aveam si eu. Intrasem in atmosfera.

Ida e filmat alb-negru. Albul si negrul auster al manastirii, albul si negrul misterios al barurilor de jazz. Incepe cu scena mesei si a sunetului tacamurilor lovite in farfurie. Tacerea e apasatoare in cantecul lingurilor. Am experimentat asta. Elefantii albi zburda prin camera, fiecare om se pierde in ganduri, in miscari sacadate si repetitive.

Este dominat de cuplul Ida si Wanda, matusa ei. Sfanta si curva. Fata cuminte, umila, care se roaga si-si pleaca privirea si femeia cinica, agresiva, dependenta, pentru care nu exista Dumnezeu. Antagonismul celor doua aduce notele de umor necesare unui film extrem de emotionant. Pleaca impreuna pentru a afla circumstantele in care au murit parintii Idei. Evrei. Ajung intr-o calatorie de descorperire a identitatii Idei, care are de ales intre calugarie si tentatiile lumii reale. Probabil fiecare dintre spectatori a descoperit un drum diferit catre libertate in acest film. Asta e frumusetea si pana la urma asta inseamna arta.

“Nici nu stii ce efect ai asupra celor din jur. Nu-i asa?” ii spune un barbat frumoasei Ida. Ispita interzisa.

In general, femeile nu prea stiu ce efect au asupra celor din jur. Imi amintesc perfect prima zi in care un barbat “s-a bagat in seama” pe strada. Aveam 12 ani, eram de mana cu fina mamei mele, care avea vreo 7 ani si mergeam “in zona de jos” a Onestiului. Eram intr-o parcare unde soferii “stau la ocazie” pentru Bacau. Aveam un maieu si pantalonii “cu buzunare” pe care mi-i facuse matusa mea (se purtau pe vremea aia pantalonii cargo, cred ca era moda Sporty Spice). Un barbat care venea din fata mi-a spus: “Buna, ce faci?”. Eu am mers mai departe, asa cum fac de atunci. Fetita ma intreaba: “Il cunosti pe nenea ala?”. Eu am zis ca nu-l cunosc si nu intelegeam de ce vorbeste cu mine un strain. Mi-a ramas stampilata in minte experienta asta. Daca nu ma intreba fetita daca-l cunosc, poate as fi uitat, insa atunci am constientizat ce mi se intamplase. I-am atras atentia unui barbat de pe strada si ma incerca un sentiment de nesiguranta si de repulsie care s-a pastrat pana azi. Simt ca nu am control.

Eram fata cuminte care-si pastra drumul casa-scoala. Am crescut cu ideea ca trebuie sa am 10 pe linie si ca trebuie sa iau mereu premiul 1. Plangeam cu lacrimi innodate in barba cand luam note care-mi “sricau media”. Imi faceam rugaciunile seara si dimineata. Aveam Talisman si iconita sfintita. Am dat capacitatea cu iconita intre foi. Am luat 9 la matematica, desi schimbasem cerneala. Ma ajutase Dumnezeu! Eram un munte de superstitii si din cand in cand mai mergeam la biserica. Niciodata nu calcam in biserica daca eram pe stop, pupam icoane, ma impartaseam si mergeam la spovedanie. Treceam pe sub mese in genunchi si pupam maini paroasse de popa. La Pasti eram prezenti sa “scoatem la cap” si asteptam ca prostii preotii cu orele. Ajunsesem sa ma simt vinovata pentru ca judecam preotii cu straiele lor aurite. La finalul liturghiei preotul incepea cu invatamintele si ne spunea ca in casa Domnului nu putem intra cu haine ponosite si ca Domnului nu-i putem construi o casa simpla. Slava noastra si credinta se traduc in biserici mari, cu candelabre impunatoare. Credeam in Rai si Iad, credeam ca trebuie sa te casatoresti virgina. Aveam multe convingeri si incapatanari. Eram o sfanta!

A fost un moment in liceu cand mi-am dat seama ca rugaciunile sunt o pierdere de timp. Am renuntat usor, usor la tot ceea ce inseamna biserica. Ca un fost om “de interior”, credeti-ma cand va spun ca sunt o atee convinsa. Am ramas cu ceva frumos insa, cunoasterea traditiilor si a obiceiurilor. Acestea fac oamenii diferiti si interesanti. Inca mai merg la tara, la slujba de Pasti.

Am terminat liceul si am ajuns la Bucuresti. Orasul  pierzaniei : )). Aici am descoperit oameni frumosi, care se imbraca colorat. Oameni care rad cu toata gura si care spun ceea ce gandesc. Am descoperit cluburile, barurile si iarba. Tarziu ar zice unii. La momentul potrivit, as spune eu. Cand diseci fiecare moment, cand iti pasa de fiecare om care-ti iese in cale, astfel incat sa-i intelegi si sa-i asculti povestea, cand dansezi de fiecare data de parca ai fi mireasa in dansul mirilor si cand te indragostesti de fiecare dobitoc, ei bine in astfel de momente poti spune ca traiesti cat altii in 100 de ani. In viziunea babelor din biserica, am devenit o curva.

Nu stiu daca e bine sau daca e rau. Stiu doar ca eu imi dau voie mie sa ma schimb oricum, poate sa devin alt om. Daca voi trai pana la 60 de ani poate voi redescoperi credinta. Nu se stie. Imi dau libertate!

PSD-istii au pierdut pe mana lor – Jurnal de protestatar incepator

Candva, mi-a spus un medic: “Nu treziti leul care doarme!”. Ei bine, astazi, in Romania a fost trezit un leu care sforaia, dormind lejer in cusca lui. Am fost mult timp in zona noastra de confort, insa avem limitele noastre. Astazi, la Universitate, se striga: “Romania s-a trezit!”

PSD-ul a gresit cu o atitudine excesiv de aroganta. Daca ne-ar fi ajutat sa alegem decent, daca nu si-ar fi batut joc de noi, de dreptul nostru fundamental si daca nu ar fi obligat, practic, prieteni de-ai nostri din afara sa stea in frig pentru a vota, ar fi pierdut cu demnitate. Ar fi avut sansse mai mici sa piarda. Prin actiunile lor, prin atitudinea lor, n-au facut decat sa ne trezeasca, sa ne faca sa iesim la vot si in strada impotriva lor.

Anul asta, am avut de trei ori emotii foarte mari: la referendumul pentru separarea Scotiei, la a doua dezbatere dintre candidati la prezidentiale si pe 16 noiembrie. Cumva, am stiut ca totul va fi in favoarea noastra, ca romanii vor vota cu Iohannis. Am avut mereu incredere in puterea noastra de mobilizare, iata ca #unitisalvam.

Ca sa inteleaga PSD-ul de ce au pierdut pe mana lor, o sa le prezint profilul meu de protestatar. Este prima data cand ies la un protest, nu am fost printre cei care strigau: “Uniti salvam Rosia Montana”, insa am ajuns sa spun cu tot sufletul: “Uniti salvam toata Romania!”.  Iata, in ordine cronologica, cum a crescut furia mea:

1. Mi s-a facut scarba de Antena 3. Eu, cea care in 2009-2010 eram fana Mircea Badea

2. M-am ingrozit la afirmatiile Gabrielei Firea. Eu nu am copii si nu vreau sa simt o presiune in acest sens

3. Implicarea bisericii a fost de neacceptat si-mi doresc din suflet sa-l stiu pe Daniel arzand in flacari (metaforic, bineinteles)

4. Oganizarea dezastruoasa a turului 1 al alegerilor in diaspora

5. Atitudinea lui Ponta din timpul dezbaterilor

6. 16.11.2o14 Teodor Melescanu ne spune ca nu e nimeni vinovat pentru situatia din diaspora

7. 16.11.2014 Gabriela Firea comenteaza situatia voturilor din diaspora. Cine e Gabriela Firea?

8. Am inceput sa vorbesc cu o prietena din Paris care a stat la coada, in ploaie torentiala, de la 14 30. Am aflat cand eram deja in strada ca nu a reusit sa voteze!!!!! la 20:50 s-au inchis usile!!!

Am postat masiv pe Facebook si am adunat o gasca de oameni. Am ajuns la Universitate la 19:15. Erau vreo 500 de persoane in fata Teatrului National. Pana cand ne-am adunat noi, grupul de protestatari a plecat catre Guvern. Am pornit si noi pe jos intr-acolo. La Romana am luat un autobuz, insa pe Lascar Catargiu s-a blocat circulatia asa ca am coborat si ne-am alaturat celorlalti oameni care scandau. La guvern, pe langa “Demisia!”, “Hotii!” si “Jos Ponta!” se striga:

Ole! Ole-ole-ole! Mickey Mouse nu mai e!

Daciana, dragostea mea! Dragostea mea! Dragostea mea (pe melodia Yellow submarine)

La un moment dat, a aparut acest domn si toti au inceput sa flueiere si sa aplaude. Dupa moment, multimea s-a indreptat catre sediul PSD.

pancarta

 

 

 

 

 

 

 

 

Drumul nostru catre PSD a fost oprit la intersectia dintre Kiseleff si str Ion Mincu. Era fata noastra un gard, dincolo de care vegheaua dubele si jandarmii. In lipsa de prada, s-au dat jos bannerele cu Ponta. Primul a fost tras de pe un stalp de iluminare. Incepuse  sa se clatine si atunci mi s-a facut pentru prima data frica. Ma gandeam ca vor veni jandarmii peste noi. Pentru a da jos al doilea banner, un tanar s-a catarat pe stalp. N-avea un cutit, asa ca a incercat sa rupa sfoara de prindere cu dintii, apoi cu o bricheta. Multimea scanda, fluiera, aplauda. A durat doua minute, dar au fost, probabil, cele mai lungi doua minute pentru el. A fost un fel de daramare a statuii lui Stalin. Firele s-au rupt, bannerul a cazut si Ponta a fost calcat in picioare.

N-aveam semnal si nu puteam tine legatura cu cei de acasa, pentru a afla stirile, asa ca unul dintre prieteni si-a facut telefonul hotspot. Inapoi pe Facebook cu vesti proapete din strada.

Ne-am intors la guvern. Eram si mai multi…si mai creativi :)

poza 4

 

 

 

 

 

 

 

 

Stiam ca Iohannis a castigat, asa ca ne-am permis sa mergem la o bere in Centrul Vechi. Cam asa era de gol intr-o duminica seara:

poza 5

 

 

 

 

 

 

 

 

Cei din diaspora au fost minunati! Datorita lor ne-am trezit. Chiar daca nu au reusit sa voteze, au un merit in mobilizarea romanilor din tara. Am demonstrat ca suntem capabili de schimbare! Am reusit impreuna!

Mai avem de trecut un hop: e posibil ca Iohannis sa fie declarat incompatibil. Orice om inteligent stie ca asta ar aduce oamenii inapoi in strada si atunci nu vor mai fi pasnici. Am certitudinea ca totul va fi bine. Am stiut si azi asta.

Aceste alegeri nu au fost pierdute de Ponta, au fost pierdute de PSD. N-ati putut voi fura, cat am putut noi vota. Am un mesaj special pentru Firea. Eu nu obisnuitesc sa jignesc direct oamenii, dar acum o sa o fac. Firea este proasta, puturos de proasta. A iesit azi cu un zambet larg si cu o atitudine de functionara publica sa ne explice ca sectiile de votare se inchid la 21, conform legii. De asemenea, a avut tupeul sa le reporseze oamenilor din Anglia ca stau ca idiotii la cozi, cand exista sectii de votare goale….Era o sectie de votare din Liverpool. Oamenii din Londra erau niste fraieri, retardati, in viziunea ei. Draga mea, ti-ai pierdut mintile. Problemele personale nu ar trebui sa-ti afecteze discernamantul, insa daca asta s-a intamplat in cazul tau, ia masuri pentru a nu te face de ras in direct. Nu fi penibila!

De ce nu vand agentiile imobiliare vizite? De ce inca mai percep comision pe tranzactie?

M-am hotarat sa-mi cumpar o casa. Urmeaza sa intru intr-o lume cu care sunt complet incompatibila. Nu sunt vreo combinatoare, habar nu am sa negociez in favoarea mea si de obicei le ofer oamenilor prezumtia de seriozitate, de nevinovatie si de sinceritate.  Cel mai mult ma sperie gandul ca trebuie sa-mi caut singura toate informatiile si ma simt de parca ma pregatesc de razboi.

La un pret corect, as lucra cu o agentie.

Iata o scurta analiza a sectorului de imobiliare, din punctul meu de vedere:

  • Sunt la coada topului cand vine vorba de incredere.
  • Agentii au o reputatie de oameni neprofesionisti, neseriosi, in nici un caz nu au o imagine de consultanti. Ma refer aici la agentul cel de toate zilele.
  • Toate lumea se invarte si se da cu fundul de pamant cand vine vorba de comision. Cine il plateste? Vanzatorul? Cumparatorul? Amandoi? Toata lumea este oripilata de acest comision…, dar el inca exista, in aceeasi forma.
  • Nu sunt transparenti cu privire la serviciile oferite in schimbul comisionului sau cel putin informatiile nu sunt accesibile sau clare.
  • Desi industria imobiliarelor este intr-o perioada de declin, proaspat daramata si facuta tandari de o criza, ei continua o practica lipsita de logica: perceperea unui comision intre 1% si 6% (!!!) din valoarea tranzactiei.
  • Nu ofera consultanta in domenii adiacente: juridic, arhitectura, asigurari etc sau informatiile despre asta nu sunt accesibile sau clare.
  • Informatiile legate de ultimele tendinte in design sunt pe toate “gardurile”, insa ei au niste site-uri user-unfriendly. Se bazeaza doar pe filtre. Fac exceptie cei de la imobiliare.ro.
  • Isi bazeaza business-ul pe vanzatori si ignora cumparatorii.
  • Probabil ca se intalnesc ei toti la o masa, poate in fiecare zi, impreuna cu managerul pe maketing & PR si se intreaba ce trebuie schimbat? De ce nu vin oamenii catre ei? Pentru ca nu au incredere, de aceea!

Cum cred eu ca ar trebui sa se intampla lucrurile?

>>>O atentie sporita si fata de comparator.

  1. O prima intalnire in care sa se analizeze gratuit nevoile cumparatorului. Chiar si la dentist prima consultatie e gratuita.
  • Ai bugetul X. Pentru acest buget iti putem gasi o locuinta in aceste zone, insa vom face eforturi pentru a gasi ceva cat mai bun.
  • Pentru imobile construite inainte de anul X nu aveti cum sa obtineti un credit.
  • Actele de care aveti nevoie sunt urmatoarele:
  • Si tot asa…

       2. Plata in functie de numarul de vizite la imobilele propuse spre vanzare. Pot exista pachete:

  • 3 Vizite: vreau sa platesc pentru stresul pe care-l aplic agentiei , stiu ce vreau, si imi doresc sa fiu sigur ca am facut alegerea potrivita.
  • 6 Vizite: nu sunt foarte hotarat, insa vreau sa cumpar si am nevoie de mai multe optiuni.
  • 10 Vizite: sunt la inceputul cautarilor, vreau sa vad ce-mi ofera piata, nu prea am chef sa fac singur cautari.
  • 20 Vizite: frec agentia doar pentru sunt eu o domnita care nu e in stare sa stie nici ce vrea in sandvisul de la Subway.

       3.Plata pentru consultanta, in functie de experienta agentului: Junior, senior si expert.

       4.Plata pentru un pachet de consultanta in finalizarea procesului de vanzare-cumparare

Mi-ar placea sa-mi povesteasca agentia toti pasii pe care-i voi avea de urmat. Mi-ar placea sa existe aceste informatii clar descrise pe site pentru 3 situatii:

  • Cumpararea cu banii cash
  • Cumpararea prin credit
  • Cumparea in urma unei executari silite

Asta inteleg eu prin agentie, o firma care ofera serviciii la 360 de grade.

       5.Recomandarea de specialisti in domenii adiacente: arhitectura, juridic. Nu am vazut asa ceva.

>>>Un site de calitate. Prima data voi intra pe site atunci cand voi cauta informatii despre agentie, iar un design cu reguli de acu 10 ani ma va face sa le cresc bounce rate-ul si atat.

>>>Respectand pasii de mai sus, vor avea un boost la capitolul incredere, insa ar putea face eforturi mai mari, mai ales la capitolul recrutare.

 

Ultima mea experienta cu o agentie:

Am platit un comision de 400 lei la agentie, cand am inchiriat o garsoniera. Am dat 50% din valoarea pe o luna. Pentru ce am platit 400 lei? Pentru ca agentia a pus anuntul pe un site online pe care eu l-am rascolit timp de 2 saptamani, pentru ca mi-a raspuns la telefon si m-a luat de pe strada sa ma conduca in garsoniera. Discutia cu proprietarul a fost purtata de mine, asa cum era si normal. N-am fost capabila sa negociez, pentru ca sunt absolut praf cand vine vorba de bani, insa nici agentul nu a fost mai breaz ca mine. Mai mult decat atat, desi eu ii dadeam banii, agentul era de partea proprietarului. Ma intelegeti de ce sunt in ceata?

 

Care este opinia mea cu privire la comisionul pe tranzactie:

Comisionul la o vanzare de imobil este intre 1% si  6% (!!!!) din valoarea tranzactiei si de cele mai multe ori este perceput doar cumparatorului.  Inca nu m-am prins de ce variaza atat de mult, insa presimt ca voi afla. Chiar daca eu nu l-am mai vazut pe acel agent in viata mea, in cazul in care vreau sa cumpar o casa “administrata” de agentie, ii voi plati 500 de euro (presupunand un imobil de 50.000 si un comision de 1% – este ireal de mic, dar sa visam). Nu am vazut, pana acum, nici un site care sa-mi explice ce primesc in schimbul celor 500 de euro? Mi se raspunde la telefon, mi se deschide usa, mi se dau niste detalii pe care eu s-ar putea sa le stiu deja, caci de aceea sunt acolo si apoi? In cazul in care casa este 100.000 euro, eu voi plati un comision de 1000 de euro. Agentul face acelasi efort, insa ia si mai multi bani pentru ca eu m-am gandit sa-mi cumpar o casa mai scumpa.

Logica? Vrei o casa mai scumpa, ai bani sa platesti un comision mai mare.

Cum poti tu, companie privata, sa percepi un fee ca procent dintr-o suma? Care este diferenta de efort din partea agentului intre o locuinta de 30.000 si una de 50.000 sau intre una de 100.000 si una de 150.000?

Dupa Zoso, cu o astfel de gandire, o sa raman saraca toata viata.

Daca exista deja agentii care fac asta, arati-mi-le. Eu stiu doar de Rently.ro, care-ti permite sa cumperit vizite pentru inchirieri. Ei sunt foarte ok pe felia de inchirieri.

 

Scuzati-mi naivitatea, dar eu visez la o lume mai buna.

O fata simpla de la tara

Casa scarii nu e acasa

Pe strada noastra locuieste Marin. El isi cumpara mereu cate doua sau 3 peturi mici de bere. E mai practic sa bei din petu de jumate.. Uneori isi mai ia si un sandvis. Intr-o seara imi povestea ca s-a aprovizionat (cu berea si cu sandvisul) si pleaca sa se culce. Spera sa nu ploua pentru ca doarme afara. Blocul meu are camere de luat vederi, interfon la poarta si interfon la scara, pentru un plus de siguranta. Cu toate acestea, Marin, omul mereu beat de pe strada noastra, are cheia de la poarta si ma intreaba uneori daca nu vreau sa-mi deschida. Il refuz politicos. De cand mi-a marturisit ca doarme afara, i se pare lui ca ne-am imprietenit si ma mai opreste sa-mi povesteasca diverse. Ma saluta mereu cu mirare:

-Aaaaa, saru-mana! Ce mai faceti? Imi spune el azi vazand ca intru pe scara.

– M-am intors acasa, ii spun eu scurt.

– Ati fost aseara la concert (n.r sarbatorirea a 555 de ani)

– N-am stat ca era aglomerat.

Dau sa dispar rapid in scara…

– Stati sa va spun! si incepe sa vorbeasca din spatele gratiilor portii.

Eu ma opresc sa-l ascult cu un picior urcat pe scara si zambint cumva obligat si a compatimire fata de omul care cersea atentie.

– Eu am fost aseara la concert! Am fost si acolo unde s-au dat masinile pe 13 septembrie (n.r Red Bull Soap Box). Imi tineam cheile la buzunar aci si nu stiu cum da’ le-am pierdut. Au alergat astia si mi-au facut alt set de chei. Ieri cand m-am dus la concert m-au strigat astia: ” Marineeee, vezi sa nu pierzi iar cheile!”. Da’ nu le-am pierdut ca le-am pus aici in buzunar si-am inchis buzunarul.

In interior ma busea un ras isteric in fata ironiei si as fi vrut sa-i spun: “Marine, suntem egal de idioti amandoi!”. Uite ce coincidenta, sa-mi iasa chiar azi in fata sa-mi povesteasca cum a pierdut el cheile. El, omul nimanui, im poveste asta la doua zile dupa ce pierdusem si eu cheile.

***

Vineri ajung acasa taraind picioarele. Dormisem 7 ore din 48. Avusesem un proiect foarte important si obosita cum eram m-am mai dus si la ultima ora a cursului de Photoshop. La 21 asteptam 136 ca sa ma duca spre casa. Am zis ca intru, las ghiozdanul si cobor apoi sa-mi iau ceva de mancare. Dar nu, mi-e prea somn, imi iau acu mancarea si-apoi ma duc in casa, mananc si al meu va fi patul.

Mircea nu era acasa, ramasese in Timisoara si se intorcea abia luni. Planuisem un weekend absolut lenes. As fi vazut macar unul dintre cele 3 filme incepute, poate as fi termminat postul despre Viena pe care-l am in drafturi de o luna si as fi dormit. Da, abia asteptam sa ajung in pat, sa dorm. Sa-mi arunc hainele pe jos, sa mananc mizeriile pe care mi le cumparasem si sa pic secerata in pat.

In fata portii bag mana in buzunarul ghiozdanului burdusit sa scot cheile. Nu erau. Incept sa scot pe trotuar o parte din lucrurile din ghiozdan ca sa caut mai bine. O vecina ma vede cu toata matele insirate si mi zice sa intru ca-mi da ia drumul la poarta si la usa de la scara. Imediat ce ajung pe casa scarii reincep sa scot tot: laptop, mouse, cablu de la laptop, cablu microusb, ipod, incarcator de nokia, telefon personal, telefon de sericiu, servetele, 3 pixuri, mapa, legitimatie, pastile, agenda de la serviciu, agenda de la curs, un sacou si un cardigan, farduri, punga cu lapte, iaurt si muschiulet. Scutur ca sa vad daca se aude zdranganit. Il intorc cu fundul in sus. Gata, era momentul sa accept situatia: nu am cu ce sa intru in casa, mi-am pierdut cheile.

Joi, ajunsa acasa tarziu cu ghiozdanul la fel de burdusit, mi-a luat cam 30 de secunde sa gasesc cheia. Ma gandeam atunci ce de rahat ar fi fost sa-mi fi pierdut cheia si sa nu pot intra.

Vineri era o zi mare, dormisem 3 ore jumatate si cand m-am trezit ultimul lucru de care aveam chef era sa stau 25 de minute sa caut taxi. Dupa o incurcatura la Cristaxi, am reusit sa plec de acasa, Foarte foarte rar se intampla sa fiu afurisita cu oamenii, insa atunci m-am enervat cumplit si m-am rastit la sofer. Ajung la Radisson, de acolo plec seara cu un taxi Colbalcescu la curs si ma intorc acasa cu un 136. N-am mers aproape deloc pe strada, deci cheile probabil erau in unul dintre aceste locuri.

Pe scara, cu lucrurile insirate, incerc sa-mi refac in cap traseul. Sun la Cobalcescu de pe telefonul de serviciu, ii explic dispecerului problema. “159! Receptie 159!..”. Se termina bateria si se inchide telefonul. M-a apucat disperarea… La telefonul personal mai aveam 4% baterie. De obicei se inchide la 4 %.

wi-fi Vs euScot laptopul si-mi conectez telefonul personal la laptop ca sa am baterie. Se conecteaza la wireless-ul de acasa. Ce ironie! Cine a zis ca “Acasa este locul unde wireless-ul se conecteaza automat” n-a avut in vedere o situatia in care esti langa usa, dar n-ai cu ce sa intri in casa. Caut pe net numarul de la Cobalcescu si mai sun o data. Imi confirma ca nu au gasit nici o cheie. Sun la Radissoon, nu au gasit nici o cheie.

A devenit din ce in ce mai evident ca ale mele chei au ramas prin masina taximetristului de dimineata…cu care ma certasem. Karma is a bitch! Sunt la Cristaxi, insa nu gasesc soferul indicat de mine. Ma uit catre punga cu mancare si ma gandesc ca macar am ce manca. Putea fi si mai prost, puteam sa raman si fara bani. Era posibil sa-mi fi blocat cardul in bancomat, in timp ce-mi mai ramasesera doar 5 lei in portofel. S-a intamplat si asta, tot intr-o vineri seara….Din fericire intr-0 alta vineri seara.

Ok, gata! Tre sa dorm undeva in seara asta si nu o sa dorm acasa. Ajung la o intrebare grea, la care m-am gandit de cateva ori, insa am lasat-o sa-mi plece rapid din minte: La cine sun la 22 sa ma primeasca pentru o noaspte sa dorm?

Sun la o prietena si-mi spune ca e la Brasov.

Laptopul ma anunta ca nu mai are baterie si se  inchide. Am o cadere nervoasa. Sunt in fata usii, fara chei si fara baterie la telefoane. Ce dracu fac?

O vecina a venit langa mine si s-a oferit sa ma mai ajute o data sa caut in ghiozdan. Poate o minte limpede le va gasi. Insira din nou pe jos: mouse, cablu de la laptop, cablu microusb, ipod, incarcator de nokia, telefon personal, telefon de sericiu, servetele, 3 pixuri, mapa, legitimatie, pastile, agenda de la serviciu, agenda de la curs, un sacou si un cardigan, farduri, punga cu lapte, iaurt si muschiulet. Nimic. Ma intreaba daca nu vreau sa urc sa-mi dea un pahar cu apa si sa-mi incarc telefonul. Accept, nu prea aveam alternativa. Motanul lor se perinda pe langa punga mea cu muschiulet. Intre timp aflu ca vecina cand melodiile Mariei Tanase pe ritmuri de jazz, mai canta fado si muzica sud-americana. Eu ascult uneori Maria Tanase la serviciu, iubesc muzica ei, dar si fado. Imi da o carte de vizita: Jezebel.  Ii spun despre “Cantec de leagan. O poveste despre Maria Tanase“, piesa de teatru pe care o o vazusem la Godot, macar asa sa par normala la cap. Ce oameni minunati! Trebuie sa ajung la un concert.

Am reusit sa intru in casa sambata pe la 13, dupa ce mi-a trimis Mircea cheile printr-o prietena care venea de la Timisoara.

Ma duc apoi la Sensiblu si primesc un flyer la un concert. Intreb despre ce se canta….Maria Tanase pe ritmuri de jazz.

Concluzia:

1. Daca intrebi Universul oare cum ar fi sa-ti pierzi cheile? El iti va raspunde. Ar trebui sa ma intreb mai des cum ar fi sa castig la Loto.

2. Trebuie sa merg la un concert cu muzica Mariei Tanase, trebuie sa merg la Jezebel.

 

Am construit cu Habitat for Humanity

Mi-am dorit mereu sa primesc de ziua mea o filetanta. Ar fi misto si o bormasina. M-as simti absolut fericita sa stiu ca am mereu in casa un set complet de surubelnite de toate dimensiunile. Stric des si ma mut des, deci am nevoie constant sa repar si sa renovez. Cu alta ocazie va povestesc despre cum am vrut sa-mi varuiesc casa visiniu, dar a iesit roz sau despre cum am montat un dulap dupa care am realizat ca nu mai pot sa-l ridic :D.

M-am bagat imediat in proiectul Habitat for Humanity. Ma visam cu o casca de constructor invartind gletiera si spaclu cum invarte un chef cutitul prin bucatarie. Ultima parte nu prea a iesit.

Habitat for Humanity functioneaza dupa urmatoarea filozofie: in secolul 21 nu ar trebui sa mai existe oameni care sa nu aiba o locuinta cat de mica, izolata, cu minimele conditii pentru supravietuire. Sunt de acord 100% cu aceasta filosofie. Mi-au venit in minte doua chestiuni cand am auzit asta: “inteleptele” vorbe ale Monicai Tatoiu: “nu toti oamenii trebuie sa aiba o casa”!!! si un documentar despre prapastia dintre averile celor mai bogati oameni de pe planeta si salariile celor mai saraci: Inequality for all.

In Comuna Cristian, care-mi aminteste de suburbiile americane de prin seriale, are casa Doamna Elena Ene. Casa ei saracacioasa statea sa se darame, desi este construita pe o strada asfaltata, cu borduri noi si cu plante pe marginea trotuarului. Ai trece fara sa observi poarta gri ruginita, deoarece te astepti sa vezi doar case de “clasa mijlocie”. In spatele scandurilor roase de vreme se desira o poveste cu totul diferita de a vecinilor: D-na Ene are doua fiice gemene pe care le creste din alocatii si ajutorul social primit pe caz de boala. Are epilepsie si semipareza in urma unui accident suferit la 7 ani si nu se poate angaja.

Ajunsa pe santier, am inceput sa rostuiesc faianta din baie. Nu mai facusem asta niciodata, asa ca m-am bagat la facut chit. Eram foarte curioasa sa o cunosc pe D-na Ene insa nu-mi place sa intru asa, cu bocancii murdari de glod, in viata oamenilor. Habitat for Humanity implica mereu beneficiarii in constructia si renovarea propriilor case. D-na Ene a venit sa lucreze cu mine in baie. Ce noroc pe capul meu. Eram langa ea si simteam aceleasi emotii pe care un fan le are langa vedeta careia vrea sa-i puna toate inrebarile asezate in minte de-a lungul timpului.

Nu stiu daca ati mai avut ocazia sa vorbiti cu oameni veniti din medii sarace, fara acces la educatie. Cei mai multi dintre ei nu au coerenta, fac foarte multe greseli de exprimare. Dincolo de asta, nu articuleaza corect cuvintele, vorbesc prea tare sau prea incet. Ascultand-o pe D-na Elena ma intrebam daca a terminat vreo facultate. Punea toate intrebarile corecte si mai degraba a intrat ea in vorba cu mine. De la conversatii despre Moldova si moldoveni pana la informatii despre ajutor social. Nu m-am putut abtine si am intrebat-o de ce a ales sa se inhaiteze cu un barbat care a lasat-o singura cu cele doua fetite. Mi-a spus ca se cunosteau de mici. Dupa accident ea nu mai avea nici o speranta ca va mai putea avea copii, insa a ramas insarcinata. Pana la nastere nu stia ca are gemeni, deoarece nu a avut bani de ecograf.

Am considerat mereu ca oamenii n-au nici un merit pentru simplul fapt ca au devenit parinti, adevaratul merit il au pentru felul in care-si cresc copiii. D-na Elena Ene este “o mama eroina”, o mama peste toate mamele din lume. Mi-a povestit cu drag despre fetele ei. Eu ma asteptat sa intalnesc doi copii timizi, inchisi si stingheri in fata multimii de oameni care venise sa le renoveze casa. Au aparut cele doua domnisorelele si imediat s-au imprietenit cu toata lumea. Urma sa mearga la antrenamentul de biatlon, unde au fost inscrise cu ajutorul unui ONG. S-au intors de la scoala si-au luat cate o casca de constructor si au inceput sa ajute la treaba asa cum poate un copil de 8 ani. Mi-au prezentat pisica si iepurasul lor. Cand a fost necesar sa cumpere ceva de la magazin, s-au urcat imediat pe role si au plecat cu avant. Doi copii minunati, inteligenti, curati si educati. Sper din suflet ca realizati consideratia de care este demna aceasta femeie.

Sunt oameni pentru care singura optiune este saracia, insa nu se parasesc pe sine, nu se strica. Pentru ei muncesti mai cu drag. Am rostuit baia si mi-am incercat norocul la gletuit peretii. Am realizat ca trebuie sa fii intr-adevar talentat ca sa poti face peretii perfect drepti. Spre fericirea mea, mai urmau inca doua maini de glet peste a mea, asa ca am lucrat mai cu inceredere. Am inhalat diluant la vopsit poarta cat sa rad si sa aberez o saptamana dupa (sau, cel putin, sa am o scuza pentru ca rad si aberez). La capitolul halucinogene s-a adaugat si lacul de piatra, de a carui existenta nu stiam pana atunci. Se foloseste pentru a da luciu pietrelor ornamentale de la baza caselor. Inainte de aplicarea lacului se curata suprafata cu peria de sarma…..da, as fi avut mucii negri daca nu as fi purtat casca.

Cel mai mult m-au uimit rabdarea si amabilitatea muncitorilor. N-au lipsit glumele de santier, insa mi-au raspuns la fiecare intrebare idioata si mi-au mai explicat inca o data cum sta treaba, chiar daca eu ma scuturam ca o pitipoanca in fata peretelui de care tocmai mi se lipise gletiera.

Chiar daca la sfarsitul zilei simteam ca-mi pleaca picioarele din solduri, parca ma umplusem de energie si as fi facut mai mult, mai mult. Habitat for Humanity nu inseamna doar munca, ci si recreere. Am plecat cu tractorasul foarte incet si zdruncinat catre Cetatea Rasnovului.

Oamenii au motivatii diferite pentru a merge la voluntariat. Unii cauta  o forma mai buna a lor, cauta un scop pentru existenta si o gasesc doar in ajutarea celor din jur, fug de scena insipida a vietii lor spre descoperirea unor povesti mereu interesante, vor sa cunoasca oameni noi si sa descopere dedesubturile unei culturi. Oricare ar fi credinta care sta la baza voluntariatului, conteaza ca la final un om care are nevoie de ajutor sa traiasca mai bine si sa incerce sentimentul de fericire pe care l-a gustat destul de rar pana atunci.

Privind inapoi la forma Habitat for Humanity imi dau seama ca voluntarii se implica altfel atunci cand vad ca ajutorul lor este palpabil, ca pot vedea produsul finit si bucuria de pe fata beneficiarului. Daca ar fi 11 voluntari la fiecare om neajutorat din lumea, poate lucrurile ar sta altfel. Din pacate, raportul este invers.

Calea ferata Oravita-Anina, Cascada Bigar, Baile Herculane – Drumetie beginner level

Daca vreti sa vi se arate sub ochi imagini de wallpaper, ale unor cai ferate care se pierd in tuneluri de verdeata, atunci va recomand sa faceti o drumetie pe calea ferata Oravita-Anina. Tot de wallpaper e si cascada Bigar…, statiunea Baile Herculane e mai degraba carte postala comunista

Eu nu sunt o curajoasa cand vine vorba de plecat prin munti si mi-e frica de inaltimi. Imi place sa ma pastrez la nivelul marii si sa stiu ca pamantul nu are cum sa-mi fuga de sub picioare (ori sa fug eu de pe pamant in vreo groapa/rapa/prapastie). Nu sunt gagica care pleaca cu ghiozdanul in spate si bocanci de munte spre a cuceri crestele. Mi-am dorit mereu sa fiu, insa m-am impacat cu ideea ca am alte calitati. Ma cuprinde o panica bolnava cand ma aflu la intaltime, greu de inteles de persoane care nu trec prin acelasi chin. Am fost copilul care nu se urca niciodata pana in varful ciresului, ci se catara putin ca sa nu ramane cu poala goala si ma coborau ai mei in brate din pod, pentru ca mi se parea ca piciorul meu nu poate ajunge pe prima scandura a scarii. Din fericire, in ultima vreme am gasit modalitati de a ma aventura prin natura fara sa-mi tremure chilotii la vederea haului de langa mine.

Calea ferata Oravita-Anina

Am plecat vreo 8 pe drumul caii ferate Anina-Oravita. De ce am ales acest traseu? Luna trecut circula un zvon ca ar urma sa se desfiinteze aceasta ruta si ne-am dorit sa prindem ultimele trenuri care vor mai “ciu-ciui” pe fiarele invechite.

IMAG1427

“Linia ferată Oravita-Anina este a cincea cale ferată de pe teritoriul României, respectiv prima cale ferată montană şi mulţi vor fi de acord, poate şi cea mai frumoasă. Construita in timpul Imperiului Austriac, reprezintă un monument cultural unic in România precum şi o realizare tehnică deosebită. A primit supranumele de ‘Semmeringul banatean’ fiind construită la doar câţiva ani după faimoasa cale ferată ‘Semmering’ din Austria. Acestea sunt date pur istorice, care nu spun nimic despre experiența antrenantă de a calatori pe acest traseu. Orice pasionat de trenuri cât şi iubitorii de excursii montane ar trebui să parcurgă traseul macar o data in viaţă.”

Partea buna e ca nu ai cum sa te ratacesti, pentru ca urmaresti cursul caii ferate. Partea proasta e ca incepi sa vezi in dungi dupa atatea traverse.

WP_20140502_005

Intial am fi vrut sa mergem pe jos cei 34 km de la Oravita la Anina. A fost o decizie buna sa nu facem asta, ci sa pornim de la Halta Lisava. De acolo incepe distractia cu tuneluri si viaducte inalte. Stiam ca urmeaza un tunel de vreo 700 de m, fiind vreo 14 la numar. Spoiler alert: cel mai lung tunel, cel de vreo 700 m, este dupa Garliste, printre ultimele de care veti da, daca porniti in aceeasi directie. Spoiler alert 2: nu e nimic interesant, provocator ori infricosator. Este drept si puteti vedea luminita de la capat. Daca alegeti traseul asta, o sa va dati seama ca e mai distractiv sa nu stii unde e luminita de la capatul tunelului.

Casa din Garliste care anunta tunelul cel mare

Casa din Garliste care anunta tunelul cel mare

Ne-a plouat de 7329 de ori. Am fost uzi pana la piele, uscati de soare si plouati din nou. Nu ma mai spalase de ceva timp ploaia in asa hal si am simtit un sentiment de eliberare. Mare gest de salbaticie din partea mea.

Reprezentativ si prezent in mai toate imaginile care promoveaza calea ferata este viaductul Jitiu cu o inaltime de 37 de metri. Sunt niste scari langa viaduct, care fac cam ceea ce fac toate scarile: te duc jos. No adventure there, insa e de bifat si asta.

Am aflat dinainte ca cele 3 mari pericole sunt: trenul, ursul si vipera. De tren am scapat plecand pe la 11 30 din Lisava si ajungand pe la 17: 15 in Anina, adica inaintea trenului de 17:30 care intarziase. Pentru urs pregatisem eu, opusul lui Bear Grylls, un spray si o bricheta. Daca venea ursul ma gandeam ca aprindeam bricheta si apasam pe spay, caci animalele se sperie de foc (n-am facut asta niciodata inainte, insa aveam certutidinea ca-mi va iesi la intalnirea cu ursul). Pentru vipera, n-aveam nicun plan, poate tot spray-ul. Am ajuns la concluzia ca prefer sa fiu muscata de vipera, decat sa fiu atacata de urs, macar o sa mor intreaga sau o sa traiesc la fel de intreaga. Am fost scutiti intalnirea cu pericolele si toata excursia mi-a dat un sentiment de pasire in Rai…un Rai cu multa ploaie.

La gara din Anina te intorci in timp, un timp in care biletele erau completate manual…(8 bilete completate manual), iar vagoanele de tren au soba si bancute din lemn.

Am ajuns inapoi la Lisava cu trenul. Una din micile bucurii ale vietii: sa te schimbi de haine ude si murdare.

Pentru  mai multe informatii despre istoria Caii ferate aveti aici un site decent si aici o pagina de Facebook la care sa dati like.

Cascada Bigar

Pe drumul dinspre Bozovici spre Oravita, exact la sosea, gasiti una dintre cele mai frumoase cascade de pe planeta (!!!), conform unor topuri facute de diversi internauti. Ia uitati aici ce spune huffingtonpost.com despre ea. Asa ca, opriti masina si clatiti-va ochii. Nu opriti masina chiar in fata, ca sa nu fie asta ultimul lucru pe care-l vedeti in viata. La 200 de metri distanta este o parcare foarte ok.

In ultimul an a devenit vedeta pe internet si are foarte multi vizitatori. Inainte sa se posteze stiri pe 9gag despre Cascada Bigar, nu se ingramadea nimeni la ea. Intrarea e momentan 2,5 lei si exista planuri de amenajare.

Iata cateva imagini #nofilter, adica facute cu telefonul

Baile Herculane

Statiunea iti da senzatia de om venit prea tarziu la party. Ajungi acolo si vezi totul in ruine, ti se pare ca ai venit dupa ce s-a spart toata gasca si tu mai vezi doar ramasitele distractiei. Ramasitele unei statiuni candva celebra, cu cladiri de patrimoniu lasate in paragina.

Totul pare trist in Baile Herculane. E un monument al nepasarii!

Am gasit si una dintre cele mai proaste serviri pe care le-am intalnit vreodata in viata, la Grota Haiducilor.