Doua locuri la Freak Show

Undercloud

Actul I: Sandalele portocalii

Personaje: Eu, Ana, Sandalele portocalii

Am ras mult la Happy End, insa am iesit cu 10 minute mai devreme ca sa nu intarziem la Freak Show, piesa cu Florin Piersic Jr. Vedem o lunga coada si ne asezam cuminti la ea. Aflam ca spectacolul incepe abia peste 20 de minute. Futu-i. Eterne regrete pentru ca nu am vazut sfarsitul din Happy End. Ne luam o bere si ma veselesc putin. Happy End se terminase si vedeam cum oamenii incep sa iasa si sa se indrepte catre iesire. Noi tot la coada. Ce sa faci la coada? Hai sa intrebam pe cineva daca Happy End a fost cu happy end.

Oprim o domnita singura, tantosa, cu niste sandale portocalii asortate unei genti portocalii, micuta, blonda si cu vreo 5 ani in urma cu moda. Aruncam vreo trei „Auzi, auzi?” pana cand se intoarce catre noi. Imi  este dat sa mi treaca pe la urechi cel mai prost rezumat pe care cineva mi l-a facut vreodata.  A inceput sa vorbeasca fara sa respire, ca dupa un antrenament greu si sa arunce cuvinte dezlegate (Spoiler alert!!!): „Avea pastile…si a venit Moartea, Moartea cu coasa si a plecat si arata asa la public (adica degetele mijlocii de la ambele maini).”

Actul II: Doua locuri 

Personaje:  Eu, Ana, Fata mignona,  Blondul, Fata cu ie, Niko Nitai

Intram la Freak Show dupa o coada de vreo 150 de persoane si vreo 20 de minute de asteptare. Pe partea stanga foarte multe locuri libere, inclusiv in fata. Ce fericire! Ma arunc spre ele. Ne asezam pe randul 3, cam pe cele 5 locuri din margine. Nu incepuse spectacolul, dar incepuse foiala pe la noi. Retineti ca eu ma veselisem deja: o data de la bere si a doua oara de la sandelele portocalii cu cel mai prost rezumat.

Sa o luam schematic, pentru a pune ordine in haos.

  1. Ana incepe o poveste oarecare.
  2. Eu o intrerup incercand sa fac o gluma proasta si ma hlizesc un pic bucuroasa ca am intrerupt-o.
  3. Ana continua povestea oarecare.
  4. Domnisoara de langa mine, sa-i zicem Fata mignona, se ridica si-mi spune ca vrea sa treaca pe locul din fata mea, pe diagonala de ea, in randul urmator. Fata mignona: „Imi dati voie, va rog? as vrea sa trec acolo”. Eu: „Si? Vrei sa sari?” Fata mignona zambeste jovial si ma roaga sa ma ridic. Ne ridicam. Ii intrerupe Anei povestea oarecare.
  5. Dupa plecarea Fetei mignone langa mine raman doua locuri libere, erau mai spre centru.
  6. Ne ridicam si ne mutam pe cele doua locuri mai la dreapta, cand imi dau seama ca am in fata o matahala blonda, cu o freza nazista, din aia cu suvita intr-o parte si cu ochelari de hipster. Credeam ca doar cheliosii au ceafa lata, dar nu e este asa. Ii vom spune in continuare Blondul. Nu vedeam nimic in fata. Probabil ca Blondul a fost motivul pentru care Fata mignona a plecat.
  7. Ne mutam inapoi pe locurile intiale, langa mine raman cele doua locuri libere. Ana cred ca reincepe povestea oarecare.
  8. Fata mignona pleaca de pe locul din fata mea, asa ca si acela ramane liber.
  9. La marginea randului nostru apare Niko Nitai, un personaj cu un par mare blond imbatranit si cu o barba strufoasa. Era insotit de o voluntara care ne intreaba daca sunt libere cele doua locuri libere de langa mine. Ii spun ca da.
  10. Ne ridicam pentru ca domnul Niko Nitai sa intre. Daca Ana a inceput povestea oarecare, atunci i-o intrerupe.
  11. Domnul Niko Nitai se aseaza si observa ca Blondull ii ocupa tot campul vizual. Se ridica in picioare si vede locul din fata mea, pe diagonala de el, in randul urmator.
  12. Daca Fata mignona n-a vrut, domnul Niko Nitai sare. Eu nu i-am zis nimic.
  13. Eu ma intreb ce dracu se intampla. Ne hotaram sa declaram cele doua locuri ocupate pentru viitori doritori. N-au mai fost doritori.
  14. Domnul Niko Nitai pleaca de pe locul din fata mea, asa ca ramane din nou liber. Se aseaza pe primul rand, fix pe mijloc.
  15. Vazand locul liber din fata mea, Blondul se gandeste sa se mute…
  16. Dupa aceasta comedie, Blondul, cel care a alungat atatia oameni, a ajuns in fata mea.
  17. Rad cu lacrimi, ceea ce se intampla era ireal. Un spectator din spatele meu, mai negrut la ten, dar nu tiganos (ii vom spune Brunetul) a vazut toata parada, zambea si el. Ma sfatuieste sa  ma mut pe cele doua locuri libere. Un detaliu foarte important: Brunetul doar zambea, caci in actul III va rade…
  18. Puteam sa ma mut, dar nu mai aveam chef, vedeam perfect spre microfonul de pe scena. A fost o decizie ce mi-a pecetluit destinul.
  19. Langa mine au ramas doua locuri libere, imediat dupa ele era Fata cu ie.

Actul III: Rasul in ritm si in „Awwww!”

Personaje: Brunetul, Niko Nitai

DSC_4652

Sursa foto: undercloud.ro

Incepe spectacolul si Florin Piersic Jr. flutura niste desene cu penisuri pe ele. Eu nu-i gustam foarte mult glumele, nici sala nu prea radea, era chiar liniste.

Un „Hă! Hă! Hă!” retardat, scurt, rupe ritmul. Brunetul din spate se distra. Dupa acest moment s-a lasat liniste, sala l-a acceptat.

Apoi un „Ha!” si mai scurt, parca intrerupt de-un dirijor printr-o miscare din incheietura. Nu era in 3 timpi ca cel al Brunetului, era la obiect, era constatator, era un fel de „Aha!”, era al domnului Niko Nitai, din primul rand. Din nou liniste, sala l-a acceptat si pe el.

La al doilea „Hă! Hă! Hă!” de la Brunet am izbucnit cu totii. Lumea nu mai radea la glumele lui Piersic, radea de rasul Brunetului si apoi de rasul lui Niko Nitai. Chiar si Piersic zambea de scena.

Intre toate penisurile, o singura data apare o inimioara intre plansele lui Piersic (e in imagine) si o tipa exclama, tot in linistea salii un „Awwwwww!”. Din sala izbucneste.

Puteam face un cantecel: „Hă! Hă! Hă!” – „Ha!” – „Hă! Hă! Hă!” – „Ha!” –  „Awwwwww!” – „Hă! Hă! Hă!” – „Ha!” – „Hă! Hă! Hă!” – „Ha!”.

Am dus-o asa in prima bucata din piesa, razand de rasul lor.

Actul IV: Ochelarista

Personaje: Fata cu ie

Vine momentul pe care eu il detest in teatru, implicarea publicului in piesa. Piersic se aseaza in fata scaunelor de pe primul rand, reflectorul cade pe el si incepe sa strige. Intinde un cartenetel spre cineva.

Piersic in pielea unui Freak oarecare: „Da, ochelaristo, cu tine vorbesc!” si ii intinde un carnetel Fetei cu ie. Pe toate foile erau desenate X-uri. „Zi al cui e carnetelul!”

Fata cu ie cauta prin foi. Ma gandeam ca trebuie sa fie foarte greu, al cui dracu sa fie carnetelul? Reflectorul era pe ea si trebuia sa dea un raspuns cool, l-a ratat. „Al lui Mircea Badea?” zice ea.

Piersic in pielea unui Freak oarecare: „Ce gusturi proaste ai! Nu mai rade ca proasta, al cui e carnetelul?”

Fata cu ie rateaza si urmatorul moment: „Al lui Basescu?”

In tot acest timp ma gandeam ca am fost salvata de distanta celor doua locuri libere. Eu trebuia sa fiu langa Fata cu ie, langa cea careia Piersic ii zicea acum „ochelarista” si spre care striga „Nu mai rade ca proasta!”. Daca stateam langa ea poate ma alegea pe mine…Probabil ca n-as mai fi venit la teatru o perioada.

A fost o seara ciudata, un Freak Show.

 

The Age of Adaline si elixirul tineretii vesnice din 2035

the age of adalineConform The Age of Adaline, in 2035 se va descoperi efectul compresiei electronilor in acidul dezoxiribonucleic (am zis sa scriu ADN asa, mai labartat, ca sa para stiintific). Astfel, odata trazniti de fulger, oamenii nu vor mai imbatrani. Ati inteles, din fulger se duce electricitatea in ADN si tot asa. Cu expectia principiului stiintific de balta, sper ca n-am zis vreo duda pe aici.

Too little, too late for me. O sa am 49 de ani si inca 10 ani de credit :D. Sper sa se descopere un elixir al tineretii vesnice un pic mai devreme si un pic mai…noninvaziv.

Intorcandu-ne la the chick flick aici de fata, avem una bucata poveste de dragoste. Pe o scara de la 1 la 10 a innodarii lacrimilor in barba, unde The Notebook are 10, The Age of Adaline primeste 2.

Un singur citat e de retinut si de scris mare pe pereti (which i’m going to do la casuta): „Years, lovers and glasses of wine, these are the things you should never be counting.”

Plus niste trivia: Blake Lively, tipa din rolul principal, este actuala nevasta a lui Ryan Reynolds (fosta este Scarlett Johansson). Asta ca sa stiti cine cu cine si cand. :)

Ziua in care am gasit magazinul de cumparat creier

De vreo 3 saptamani acum, ma pregatesc pentru „beach body”. Mananc doar ierburi si rezist, cu mici scrasniri de dinti, in fata prajiturilor de tot felul si eclair-urilor.

Azi,  iese fata simpla de la tara la restaurant de neam ales. Se uita in meniu si se hahaie precum un adolescent la ora de sexologie: „Ia uite, astia au pizdulice in meniu.”. Ma gandesc apoi la momentul penibil in care unu’ isi va fi comandat controversatele bucate si bucatarul, uitand cine este cel ce manancaca deliciile, striga din toti plamanii: „Cine are pizdulice?”.  Imi dispare sceneta puerila din cap si revin la maturitate. Vin aperitivele traditionale cu jumari incluse. Ma uit spre ele si zic: „Uaaaaa, jumari!”. Chelnerul imi replica: „Jumari….si n-am voie”. Gata, m-a citit asta micu. Is domnita aia plictisitoare de la masa de nu mananca prajeli, s-a dat la ierburi, nu bea cafea, primeste doar apa plata cu lamaie si nu, nu vrea jumari. Roze de Corcova servim! Va multumesc! Regim primim, dar alcoolul se considera exceptie.

Urmeaza „the main course” si vine ospatarul pe la fiecare sa ne intrebe ce  ne dorim. Ii zic sincer si din inima ca io-s aia „fara de jumari” in cazul  in care m-a pierdut prin multimea pestrita. „Aveti cumva ceva gratar” intre eu ridicand spranceana.

Chelnerul imi spune ca ar avea niste pizdulice, dar avand in vedere ca-s femeie, „poate ar fi mai  bune niste fudulii, dar fudulii n-avem. Va mai pot aduce un creier. Na, va recomandam si noi ce ne lipseste”. Am apeciat persoana I, plural. De la persoana I, plural pana la persoana II, plural era o diferenta de bacsis care putea atinge si 100%.  „Va mai putem aduce si niste maduvioare”.

Am aprobat creierul si maduvioarele insotite de legume la gratar.

Vine domnul meu cu vreo 3 farfurii pe brat si intreaba: „Dumneavoastra ce aveti?”. Intreaba asa….cat sa auda toata masa. Ii zic: „Eu mi-am comandat creierul”. Ne hahaim, ma uit in farfurie si, cum ar veni, imi caut creierul. O colega ma roaga sa-i dau sa guste. Se intinde spre creier, eu ii zic: „Nu nu nu, ia de aici, asta e creierul!”. Chelnerul intervine rapid: „Nu, alea sunt maduvioareele”. „Ok, deci tre sa mai mananc niste creier, ca sa stiu cum sa-l gasesc.”

Poate ar fi fost mai bine sa-mi fi luat niste pizdulice…

Ziua in care am pierdut „tara mea”

Mai stau cu oameni la masa uneori si ma intreaba „Unde e tara ta?”.” Tara mea” a fost la Caraclau. Suna a sat pierdut printre dealuri, sat pe care-l mentionezi in vreo injuratura cand vrei sa trimiti pe cineva spre nicaieri. Acolo m-am plimbat eu pe coclauri pana ieri.

In satul asta de departe a trait cel mai frumos om din lume, tataia meu. De mica, parintilor dupa tata le-am zis bunici, iar parintilor dupa mama le-am zis tataia si mamaia. Pentru mine a existat doar tataia, pe restul i-am cunoscut prea putin sau deloc.

Ca sa ajungi in deal din curtea lu’ tataia trebuia sa treci de 3 porti. Unii au casele in mijlocul satului, au un gard peste care nu poti trece fara sa ajungi in curtea altcuiva. Ei, noi aveam curtea nemarginita. Mergeam in micuta livada, s-apoi oriunde vedeam cu ochii. De sus se vedea tot satul si era mic sa-ti incapa in doua palme. S-apoi vedeai cerul si furtuna de se pornea dinspre Birsanesti si te simteai tu mic de poti incapea intr-o palma. De ieri am urcat de cateva ori, caci ala e cel mai bun loc in care „sa pleci”, atunci cand iti vine sa-ti iei campii. Chiar poti sa ti-i iei.

In satul asta de departe mancam mere „de creanga”, desi toate merele sunt pe creanga, mestecam deodata cate un pumn de cirese negre care-mi invineteau buzele si mainile, dar si singurele pere care mi-au placut vreodata, unele zemoase pe care le asteptai sa pice din parul cu tulpina inalta. Era imposibil sa te urci in el si oricum trebuia sa le lupti cu viespile. Visinele erau mai dulci, iar prunul cu prune „babane” era departe in varful dealului. Era bataie pe ele. Aproape toti pomii copilariei mele s-au uscat in timp sau  au  fost taiati. Pana alaltaieri nu am observat…

In casa care avea curtea nemarginita fiecare usa parea sa ascunda mistere si lucruri uitate. Mereu ma bagam prin cotloane, ma urcam prin poduri si deschideam ferestre, mai ales pe cele care dadeau in spatele casei. Mi se parea ca voi descoperi ceva nou de fiecare data. Am gasit si alaltaieri un motiv sa ma mai urc o data in podul  grajdiului, de acolo mergeam pe acoperis si mancam strugurii din via care era intinsa deasupra ograzii.

Cand mai fata cate o oaie, ne aducea tataia in casa miei de vreo saptamana sa ne jucam cu ei. Am invatat sa nu mangai viteii intre coarne pentru ca ii invat sa-mpunga, lor le place mangaiati pe gusa, iar porcilor pe burta in timp ce le spui „Pocu, pocu, pocu”. N-am invatat sa mulg vaca, iar tataia se baga el si-mi mai improsca lapte in ochi din cand in cand. Cel mai frumos v-ati ascunselea era noaptea, in „tara mea”, in timp familia se aduna la depanat papusoi sau la cules.  Pusese tataia un neon in curte si-mi placea sa ma uit noaptea cum buzele se fac grena in lumina neonului si sa vad cum zburau carabusii in jurul luminii. Baietii legau o ata de piciorele carabusilor si-i faceau „elicopter”.

In satul asta de departea ma dedeam iarna cu sania pana imi inghetau picioarele s-apoi intram in casa si ne chema tataia sa le punem pe soba. S-asa frumos durea dezmorteala aia de frig. Toata lumea facea pilaf sau  sarmale ca sa dea „de mosi”, dar el facea cel mai bun lapte cu taitei, vartos ca o budinca. Taia mereu mamaliga cu ata si ne lasa sa mancam smantana din ulcele.

El isi boteaza cainii Paul si Adrian, nu le dadea nume din astea straine. Primul caine in curte a fost Labus.

Tataia a fost cel mai mare tamplar din sat, un detaliu pe care preotul….cumva…a uitat sa-l mentioneze in predica lui. Imi spusese asta chiar si  profesorul de pregatire la matematica. Era si el din Caraclau si stia de Nea Vasile. Toata lumea-l cunostea ca om sfatos si vorbaret. Cate cantece si poezii stia tataia meu…, mintea mea a stiut doar sa le uite. Mi-a amintit sor-mea: „Ia de bea cinstite gat, ca maine te faci pamant”. Un suflet colorat, de taran roman asa cum nu prea mai gasesti pe utlitele pietroase si prafuite. A construit un leagan pentru nepoti, ii zicea scranciob. Il puses in fata peretului casei, pe care noi ne impingeam cu picioarele ca sa ne luam vant. Dupa vreo 20 de ani si ceva de ani, scranciobul inca mai exista, de data asta mutat in gradina. M-am mai leganat in el cateva minute in timp ce ma uitam in jur incercand sa-mi amintesc toate intamplarile si sa le lipesc cumva de creier ca sa nu mai plece niciodata.

Odata cu tataia a murit copilaria mea. Am vazut ca oamenii isi numara mortii si se-ntrec in suferinte. Pentru mine, el este primul. M-am dat viteaza pana am intrat in sat alaltaieri si am vazut semnul care indicat „spre manastire”. La ridicarea manastirii a muncit si tataia, dar preotul a uitat sa mentioneze si  asta. Preotul a fost preocupat sa-si promoveze programul bisericii pentru postul Pastelui si sa vorbeasca, literalmente, despre pacea mondiala. Acolo, in satul asta de departe, intr-o biserica micuta cu trei sferturi din pereti tencuiti, semn ca preotul are nevoie de sustinere pentru pictarea intregului lacas, un preot le vorbeste enoriasilor despre rusi, despre razboi si le spune ca la Bacau „au iesit tancurile sa se roage pentru pace”. Cu astfel de metafore „umple” preotul predica unui om care implinise 86 de ani pe 27 martie. Probabil biserica se gandeste ca un om care „si-a trait viata” deja nu mai merita sa-i fie mentionate realizarile. Biserica pare sa stie cand ai trait destul.

Vasile Stan a fost tataia meu si datorita lui am avut „o tara”.

Se zice la tara ca portile Raiului nu se deschid pentru oamenii care mor in postul Pastelui. Nu-i nimic, tataia o sa construiasca un Rai nou si o sa intampine oamenii la poarta cu cantece si poezii. „Butelcuta mea, hăi! hăi!” le va canta.

 

 

4+1 adevaruri spune la PR Forum 2015

Au fost cateva idei si afirmatii sanatoase la PR Forum. Pe de o parte, mi-am dorit mereu sa le aud la conferinte. Pe de alta parte, as vrea sa nu le mai aud niciodata, sperand ca astfel de lucruri sunt intelese de la sine.

1. Ioana Manoiu (GMP PR) a vorbit despre Flawsome si de imperfectiunile care te fac autentic. Trebuie sa ai curaj sa le recunosti, deoarece asta ti-ar putea creste capitalul de incredere. Un trend care a aparut la brandurile de companii, dar care poate fi aplicat si la brandurile personale (adica alea ale noastre :D). Toate PJ-urile si toate PF-urile gresesc, atata vreme cat nu sunt erori monumentale, ele pot fi date in vileag cu efect pozitiv.

2. A aparut foarte des intrebarea: Cat vinde PR-ul? La aceasta intrebare Corina Vasile (Raiffeisen Bank) a avut un raspuns pe care am vrut sa-l aplaud, sa bag si un chiut, dar am stapanit fata simpla de la tara: PR-ul nu vinde, dar se asigura ca acea companie va fi acolo pentru a vinde si anul viitor.

3. Uita de influenceri, cauta microlideri. Un mecanic auto vinde un ulei mai bine decat Cabral.- Vlad Tausance (People & People). Vlad a avut una dintre cele mai „intregi la cap prezentari”

4. Evaluarea e cea mai importanta, la final va veni cineva sa te intrebe ce ai facut cu banii  – Carmen Ghita (Raiffeisen Bank)

Plus una de la subsemnata, prin vocea lui Carmen Ghita: In comunicarea interna nu prea te vede lumea. E ca si cum te-ai apuca de reparat sistemul de canalizare din Bucuresti. Nu taie nimeni panglica. 

Ai trece prin gloante ca sa duci de mancare?

Asta m-a intrebat taximetristul la intoarcere de la Gala Nationala a Voluntarilor. Cautam raspunsul corect, asa ca i-am spus ca nu, atata vreme cat mori, nu mai esti de folos, nu mai poti duce de mancare. Pragmatica Madaluta. Apoi mi-am amintit de un sfat primit in timpul seminariilor la FJSC: orice ar face, un jurnalist trebuie sa ramana in viata. Un jurnalist mort nu-i foloseste nimanui. Ce frumos am raspuns eu. Perfect…

Taximetrist ul lucrase pe TIR si a trebuit sa duca mancare unor sinistrati trecand printr-o zona de razboi. Camionul lui a fost ciuruit de gloante, dar a ajuns la niste oameni care nu mai aveau mancaare si apa, oameni pentru care era Dumnezeu.

Astfel de oameni intalnesti la Gala Voluntarilor, oameni care, indiferent cat de cliseizat ar suna, fac imposibilul posibil. Voluntariatul este cea mai sincera forma de implicare, absolut din suflet.  Taximetristul nu fusese voluntar, stiu, dar si-a depasit atributiile postului.

Ne-am imbracat multi dintre noi in costume nationale si-am fost frumosi, parca mult mai frumosi ca-n hainele alese de gala. Desi caldura din sala ne-a amintit de zilele caniculare ale verii in miez de decembrie, desi sala era foarte aglomerata si distanta dintre scaune te facea sa regreti portia de cartofi prajiti de la pranz, atmosfera a fost minunata. Irina Pacurariu a fost un moderator extraordinar.

Cele mai frumoase momente au fost ale unor copii din Bucovina care ne-au urat si ne-au colindat. Una dintre fetitele de 5 ani a venit pe scena si Irina a intrebat-o ce inseamna pentru ea voluntariatul. Fetita a rugat-o sa mai repede o data intrebarea, pentru ca nu a inteles foarte bine. A fost cel mai simpatic moment al serii, cred ca al ultimei perioade pentru mine. Copiii sunt geniali in inocenta lor.

bucovineni

Pentru prima data la gala, am reusit sa-mi fac o imagine a fenomenului reprezentat de voluntariat in Romania. Putem face o Romanie mai frumoasa!

Ida, curva sau sfanta? This is the question!

idaDaca vreodata horoscopul a spus vreun adevar, a fost acela ca Varsatorii sunt iubitori de libertate. Nu stiu daca m-am nascut iubind libertatea, daca e o gena diferita pentru astfel de spirite sau daca m-am educat sa gandesc asa, dupa multele horoscopuri citite in adolescenta in incercarea descoperirii de sine. Un lucru este cert, nu puteam rata filmele despre libertate de la CinePolska, festivalul de film polonez.

Mi-am dorit de mult sa merg singura la cinema si nu cred ca puteam face o alegere mai buna a filmului. M-am dus singura sa vad Ida. M-am asezat in primele randuri, pe mijloc.

Filmul a rulat la Cinema Elvire Popesco, din cadrul Instutului Francez. Un distins domn a considerat potrivit sa ne intampine cu un discurs in franceza. Nu m am hotarat inca daca e o dovada de nepolitete fata de publicul nonfrancofon sau o nota de noblete data de eleganta limbii franceze. Frustrarile isi aveau loc in fata unui film despre o viitoare calugarita. Le aveam si eu. Intrasem in atmosfera.

Ida e filmat alb-negru. Albul si negrul auster al manastirii, albul si negrul misterios al barurilor de jazz. Incepe cu scena mesei si a sunetului tacamurilor lovite in farfurie. Tacerea e apasatoare in cantecul lingurilor. Am experimentat asta. Elefantii albi zburda prin camera, fiecare om se pierde in ganduri, in miscari sacadate si repetitive.

Este dominat de cuplul Ida si Wanda, matusa ei. Sfanta si curva. Fata cuminte, umila, care se roaga si-si pleaca privirea si femeia cinica, agresiva, dependenta, pentru care nu exista Dumnezeu. Antagonismul celor doua aduce notele de umor necesare unui film extrem de emotionant. Pleaca impreuna pentru a afla circumstantele in care au murit parintii Idei. Evrei. Ajung intr-o calatorie de descorperire a identitatii Idei, care are de ales intre calugarie si tentatiile lumii reale. Probabil fiecare dintre spectatori a descoperit un drum diferit catre libertate in acest film. Asta e frumusetea si pana la urma asta inseamna arta.

„Nici nu stii ce efect ai asupra celor din jur. Nu-i asa?” ii spune un barbat frumoasei Ida. Ispita interzisa.

In general, femeile nu prea stiu ce efect au asupra celor din jur. Imi amintesc perfect prima zi in care un barbat „s-a bagat in seama” pe strada. Aveam 12 ani, eram de mana cu fina mamei mele, care avea vreo 7 ani si mergeam „in zona de jos” a Onestiului. Eram intr-o parcare unde soferii „stau la ocazie” pentru Bacau. Aveam un maieu si pantalonii „cu buzunare” pe care mi-i facuse matusa mea (se purtau pe vremea aia pantalonii cargo, cred ca era moda Sporty Spice). Un barbat care venea din fata mi-a spus: „Buna, ce faci?”. Eu am mers mai departe, asa cum fac de atunci. Fetita ma intreaba: „Il cunosti pe nenea ala?”. Eu am zis ca nu-l cunosc si nu intelegeam de ce vorbeste cu mine un strain. Mi-a ramas stampilata in minte experienta asta. Daca nu ma intreba fetita daca-l cunosc, poate as fi uitat, insa atunci am constientizat ce mi se intamplase. I-am atras atentia unui barbat de pe strada si ma incerca un sentiment de nesiguranta si de repulsie care s-a pastrat pana azi. Simt ca nu am control.

Eram fata cuminte care-si pastra drumul casa-scoala. Am crescut cu ideea ca trebuie sa am 10 pe linie si ca trebuie sa iau mereu premiul 1. Plangeam cu lacrimi innodate in barba cand luam note care-mi „sricau media”. Imi faceam rugaciunile seara si dimineata. Aveam Talisman si iconita sfintita. Am dat capacitatea cu iconita intre foi. Am luat 9 la matematica, desi schimbasem cerneala. Ma ajutase Dumnezeu! Eram un munte de superstitii si din cand in cand mai mergeam la biserica. Niciodata nu calcam in biserica daca eram pe stop, pupam icoane, ma impartaseam si mergeam la spovedanie. Treceam pe sub mese in genunchi si pupam maini paroasse de popa. La Pasti eram prezenti sa „scoatem la cap” si asteptam ca prostii preotii cu orele. Ajunsesem sa ma simt vinovata pentru ca judecam preotii cu straiele lor aurite. La finalul liturghiei preotul incepea cu invatamintele si ne spunea ca in casa Domnului nu putem intra cu haine ponosite si ca Domnului nu-i putem construi o casa simpla. Slava noastra si credinta se traduc in biserici mari, cu candelabre impunatoare. Credeam in Rai si Iad, credeam ca trebuie sa te casatoresti virgina. Aveam multe convingeri si incapatanari. Eram o sfanta!

A fost un moment in liceu cand mi-am dat seama ca rugaciunile sunt o pierdere de timp. Am renuntat usor, usor la tot ceea ce inseamna biserica. Ca un fost om „de interior”, credeti-ma cand va spun ca sunt o atee convinsa. Am ramas cu ceva frumos insa, cunoasterea traditiilor si a obiceiurilor. Acestea fac oamenii diferiti si interesanti. Inca mai merg la tara, la slujba de Pasti.

Am terminat liceul si am ajuns la Bucuresti. Orasul  pierzaniei : )). Aici am descoperit oameni frumosi, care se imbraca colorat. Oameni care rad cu toata gura si care spun ceea ce gandesc. Am descoperit cluburile, barurile si iarba. Tarziu ar zice unii. La momentul potrivit, as spune eu. Cand diseci fiecare moment, cand iti pasa de fiecare om care-ti iese in cale, astfel incat sa-i intelegi si sa-i asculti povestea, cand dansezi de fiecare data de parca ai fi mireasa in dansul mirilor si cand te indragostesti de fiecare dobitoc, ei bine in astfel de momente poti spune ca traiesti cat altii in 100 de ani. In viziunea babelor din biserica, am devenit o curva.

Nu stiu daca e bine sau daca e rau. Stiu doar ca eu imi dau voie mie sa ma schimb oricum, poate sa devin alt om. Daca voi trai pana la 60 de ani poate voi redescoperi credinta. Nu se stie. Imi dau libertate!