Candva, la un LARP, am fost dama de companie

Dadeam o tura de Kiseleff si ma intebam ce rol mi-o fi dat draga mea Ruxandra. Vazusem doar titlul fisierului: Amanda. Mi-l trimisese cand inca eram la birou si n-am vrut sa ma apuc de citit inainte de alergare, altfel eram sigura ca nu-mi mai miscam fundul de pe canapea. In timp ce transpiratia mi se aduna pe mustata si sarea mi se strangea pe obraji, avem o singura curiozitate: Oare mi-o fi dat vreun rol de curtezana? Nu de alta, dar cu parul ravasit si cu respiratia aproape taiata, ma simteam absolut seducatoare. Ma si gandeam cum o sa scriu un text despre cum fie mima, fie LARP (Live Action Role Playing), eu primesc mereu roluri din astea dubioase de femeie de usoara ori femme fatale. Nu ma pot plange, ca nu stiu daca-i chiar de rau. Eu m-am gandit ca ceva bun tot ‘oi face. Sa nu ne dam dupa gard, avem cu totii o fascinatie pentru curtezane. (Daca nu cu totii, eu sigur am, ca de aia m-am uitat de vreo 4 ori la „Frumoasa venetiana„)

M-am intors de la alergat si, cat s-a incalzit apa la dus (the perks of living at the 10th floor), am citit despre Amanda Steele, fosta Daisy Bubbley. Cine credeti ca a fost Daisy Bubbley? Hai ca v-am dat spoiler din titlu.

Sambata, pentru cateva ore, urma sa ma intorc in timp, in anii ’20 din America prohibitiei, si sa fiu Amanda Steele, o scriitoare care si-a schimbat numele din Daisy Bubbley, fosta dama de companie. La ora 19, dupa ce vom fi aranjat decorurile pentru a intra in atmosfra inceputului de secol XX, ne-am pus rochiile pana la genunchi, siragurile de margele, franjurii, penele in par, manusile si, last but not least, rujul rosu. Ne-am transformat. Eu nu mai eram Madalina, aveam alti prieteni, alta istorie, traiam intr-o lume cu alte reguli, principii si valori.

Asta inseamna LARP, esti, in timp real, personajul unui joc. Fiecare actor are o serie de obiective cand intra “piesa” si s-ar putea ca planurile lui/ei sa se ntersecteze cu planurile altcuiva. Ai parte de surprize si de actiune. Trecusera 4 ore si eu eram prinsa in mijlocul unor intrigi mari si a unor batalii pentru imagine. Nici nu simteam cum trece timpul. LARP-ul nu e nici costume party, nici joc de improvizatie, nici escape room si nici piesa de teatru. Ci este o combinatie intre toate. Ca fata saracului, ce isteata: nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe langa drum.

Ce nu e sigur LARP-ul. Well, oricand de mult v-ar fi placut, nu veti avea parte de Eyes Wide Shut action. :  )))

S-ar putea sa ti se para foarte interesant daca esti gamer, actor, pasionat de jocuri de societate sau, dupa cum mi-a spus o prietena, “daca ai ocupatii de om pe care nu-l asteapta nimeni acasa”. Este o experienta absolut noua si diferita.

Recuperare pentru Oscaruri: Spotlight in the spotlight

SPOTLIGHTN-am apucat sa vad majoritatea filmelor de Oscar de anul asta, asa ca fac un maraton. Mi-am instalat dormitorul pe canapea, stau sub pilota si bag doze mari de Hollywood. Deja am bifat 3 dintre ele si n-am inteles ce-i asa de „Best Picture” la dansele. Cand le vezi buchet, ai o imagine mult mai buna. Sa incepem:

Azi avem Spotlight in the spotlight😀.

Oscarurile aveau nevoie de „a true story”, asa ca au primit-o: o mana de jurnalisti de la The Boston Globe investigheaza cazurile copiilor molestati de preoti catolici in Boston.

O foarte buna lectie despre agenda publica si felul in care toata munca pentru o poveste poate fi pusa in pericol din cauza unui „next big thing”. In cazul asta a fost the biggest possible.

Just a fun fact to think about: filmul a fost lansat pe 25 noiembrie 2015, foarte aproape de Craciun. Eu inteleg ca au vrut sa intre in linie pentru Oscaruri, dar nu era ideea sa faci cunoscut cazul asta? Intr-o perioada in care toata lumea se gandeste la nasterea lui Iisus, tu lansezi o poveste despre preoti catolici pedofili? Ce crezi ca se va intampla cu ea?

La final, iti ingheata inima vazand 3 ecrane cu o lista pe 3 coloane de orase, din America, in care s-au descoperit astfel de cazuri.

Drept urmare, n-a existat scop nobil sau a existat, insa a murit la intrarea in cinematografe.

Ce-a existat atunci? Actorii au fost decenti, dar, cu exceptia lui Mark Ruffalo, nu prea a iesit nimeni in evidenta. Am tot asteptat amenintari de la Biserica Catolica, impuscaturi

de nicaieri, case sparte, apartamente devastate. Nimic. Nici cliseele de la Holllywood nu mai sunt ce au fost, nici prefericitii catolici nu-s spioni.

All in all, uitati-va pentru cazul in care mai aveati vreo indoiala ca abstinenta naste monstri.

Momentul Pepsi sau caderea unui copy de pe Magheru

Pepsi sarbartoreste 50 de ani in Romania. Bravo lor! Unul dintre copy-urile campaniei, „Filmul e un moment. Ignora-l”, n-a fost pe placul ochilor mai cinefili. Mica valvataie a pornit de la acest post:

Au urmat multe share-uri si multa indignare. Da, intelegem mesajul, intelegem ca te pierzi in ochii ei in asa hal, incat nu vrei sa te mai uiti la film. Credeti-ma, doi oameni care s-au dus la cinema sa vada un film anume vor gasi satisfactie mai mare in a comenta grimasele lui Jake Gyllenhaal, vor fi ocupati sa-si dea cu parerea, sa enerveze vecinii de scaun, dar nu o sa aiba chef de giugiuleli. Alea sunt pentru acasa.

„Tinerii din ziua de azi”

Nu te duci la un film bun ca sa te mangai pe obraz si aici incepe subiectul sensibil.

Stiti voi aia cu „tinerii din ziua de azi?” Ei bine, multi dintre tinerii si mai putin tinerii din ziua de azi au transformat mersul la cinema intr-o treaba usurica. Iei o floricica la suprapret, mai iei o portie de nachos si lasi filmul sa curga in timp ce te gandesti la lista de cumparaturi, la tipul pe care l-ai vazut la coada, la rezumatul pentru Baltagul si la alte preocupari lumesti. Dupa asta, le spui tuturor ca filmele romanesti sunt de rahat, filmele europene sunt plictisitoare si tu nu dai bani pe mizerii, preferi sa platesti pentru Grown Ups 5 3D. Filmul nu mai e o experienta care te misca, din care tragi niste invataminte, ci e o activitate de la care pleci cu mintea libera, de parca ai pleca de la non-stop, dupa ce ti-ai cumparat un pachet de gume.

Nu spun ca ar trebui sa te duci la festivaluri, sa ignori filmele „comerciale” si sa devii, brusc, fan Tarkovsky, dar macar sa dai o mica importanta cinematografiei si desfasurarii din forte din spatele unui film. De aceea ne suparam cand cineva ne sfatuieste sa ignoram filmul. Prea multi oameni fac asta deja, haideti sa nu-i impingem si mai aproape de prapastie.

Cinema Scala

Acel vizual, intins pe tot Ciclopul, era la cativa metri de intrarea in ceea ce a ramas din sala de cinema Scala. Da, undeva intre cladirea Ciclop si magazinul Vodafone e o usita atat de mica, incat e foarte probabil sa n-aveti habar ca exista. Pe acolo intri in Scala, ai crede ca esti Alice si ajungi in Tara Minunilor. Nu. Despre halul in care functioneaza Scala, pe timp de iarna, am scris aici:

Tinerii „de ieri”

Dupa cum ne-a explicat Pagina de media, Pepsi a revenit, a schimbat mesajul si a spus ca ei faceau referire la tinerii de acum 50 de ani pentru care filmul era un pretext „pentru a se bucura de un sarut, departe de privirile iscoditoare ale celorlati. Erau vremuri cand afisarea in public a afectiunii nu era privita atat de natural precum in zilele noastre.” Ei bine, iata „the generation gap” intre tinerii „de ieri” si tinerii din zilele noastre.

Pana la urma, Pepsi a ajuns la concluzia ca „Filmul e un moment. Traieste-l”.

Bineinteles, au aparut oameni care se intreaba de ce ne saltam de fund in sus. Pentru ei, iata o coperta misto a New York Magazine:

Jurnal de alergător foarte începător

 

Așteptam metroul spre Grivița la o oră mult prea matinală pentru mine. Ora 7:30. Ca să fac timpul să treacă mai repede, așa cum fac și atunci când alerg pe alei, mă mai uit primprejur la o șină, la o reclamă, la un om. Fixasem gambele unui băiat care târâia de-a lungul peronului două mingi de baschet într-o plasă. Mereu am invidiat picioarele “lucrate” ale sportivilor.

 Frustrarea 

Vine metroul și băiatul cu gambele „facute” se așează lângă mine și intră în vorbă. Abia trezită din somn cum eram, am încercat să-i răspund la câteva întrebări menite să “ne cunoaștem mai bine”. Mă activez la niște cuvinte care încă mă bântuie: “Eu mă pricep la baschet, tu la ce te pricepi?”. Știam că trebuie să-i spun un sport la care să mă pricep. Mi-am amintit de ziua în care am avut vreo 20 de tentative eșuate de a bagă mingea în coșul de baschet. Era clar, la baschet nu mă pricepeam. Jucasem handbal în generală, la orele de sport, eram relativ bună, dar orele de sport din școală nu se pun. Am tăiat și handbalul de pe lista, la fel ca toate celelalte sporturi cu mingea. Nu știu să merg pe role deloc, iar pe bicicletă sunt un pericol. Mai merg la înot, însă aplic stilul raței, nu al fluturelui. Mi-a venit în minte soluția salvatoare: tocmai mă întorsesem dintr-un city break în Viena unde mersesem kilometri. Gata, știu ce știu, știu să merg! Trecuseră câteva secunde de pauză chinuitoare de la întrebarea lui, așa că îi răspund: “Îmi place să mă plimb!”. Liniște. Am coborât la stația Grivița cu un scop agățat în minte: Trebuie să încep să mă pricep la un sport! Trebuie!

Descoperirea

Căutam ceva simplu, fără reguli întortocheate, ceva natural. Aveam un an de Raiffeisen Bank și doua dintre colegele din echipa mea, Bogdana și Elena, fuseseră deja în Primul Maraton, iar Carmen trecuse de primele 2 luni din program și avea o voința de fier. Îmi povestea mereu despre antrenamentele la care urma să meargă și despre cât de bine se simte după fiecare alergare. Pe Facebook vedeam prieteni care postau când un link din Endomondo, când unul din Runkeeper. 5 km, 10 km sau chiar 21 km alergați prin parcurile lumii, iar eu oboseam când urcăm scările. Eram o sedentară convinsă, dar simțeam un trend care se formează și crește în jurul meu. A fost o experiență aproape de convertirea religioasă. Poate exagerez, însă alergatul a devenit, ușor, ușor, o credință, o ieșire din cotidian, o stare diferită de ceea ce cunoscusem până atunci, o transformare în mai bine.

 Începutul

A venit luna iunie 2015 și m-am înscris în Primul Maraton.

Prima zi, prima alergarea de 3 kilometri de la statuia lui Charles de Gaulle din Herăstrău până la copacul din mijlocul aleii și-napoi. S-ar putea să nu știți copacul ăla, dar noi, novicii din Primul Maraton, nu o să-l uităm prea curând. Simțeam că-mi ard plămânii după doi kilometri, că mi se taie respirația și că nu o să reușesc niciodată să ajung la 21 de kilometri. Îmi spuneam în continuu, de la copacul din mijlocul aleii, pe drumul înapoi până la statuia lui Charles de Gaulle că eu o nu o să termin programul ăsta.

Chinul

Am un mesaj pentru toți oamenii care se apucă de alergat: E ok să fii praf la început. Aleargă, aleargă distanțe mici și orice ai face, până nu termini kilometrii setați, NU TE OPRI! Nu te opri din alergat și nu te opri în timpul alergării!

Nu m-am oprit. Am trecut de 3, de 5, de 7 kilometri și m-am îndrăgostit de Kiseleff pe timp de noapte. L-am declarat cel mai liber și mai fericit parc. Parcă e mai verde iarba sau poate e doar runner’s high. Am trecut și de primii 10, ș-apoi de primii 14. M-a lăsat aplicația de alergat de 235 de ori, din 176942 de cauze, ca să nu mai menționăm zilele în care uitam să o pornesc sau să pornesc GPS-ul. Asta e una dintre cele mai mari dezamăgiri ale alergătorului modern. M-au lăsat genunchii, gleznele și am descoperit durerea cumplită din tendonul lui Ahile, dar nu m-am oprit. Pe măsură ce descopeream o durere nouă, îmi aminteam de prima întâlnire Primul Maraton, când Gabi Solomon ne spunea că vom simți dureri în locuri din corp inexistente pentru noi până atunci…S-a împlinit de multe ori această profeție.

Vă spuneam că 7:30 este o oră prea matinală pentru mine. Pentru alergările de sâmbătă trebuia să mă trezesc la 6. La 6, în fiecare sâmbătă…Fiecare sâmbătă după câte o vineri. Din fericire, vara asta am reușit să-mi fac toate vinerile liniștite. Toate ieșirile cu posibile “urmări grave asupra stării fizice” erau amânate pentru sâmbătă seara. A venit o vineri  care nu  putut fi amânată și a presupus, după cum urmează: bere, pizza cu mujdei, cartofi prăjiți cu mujdei și bere. Dezmăț. Aveam să aflu a doua zi că usturoiul nu dăunează grav doar vampirilor, ci și alergătorilor, adică tuturor celor cu puteri supranaturale.

Vocile și dependența de muzică

A fost o vreme în care nu puteam să alerg fără  muzică. Mi-era frică de mine. Dădeam sonorul tare ca să nu mă aud. Să nu-mi aud gândurile și creierul care-mi spunea să mă opresc. Nu știu pentru alții cum a fost, dar eu pot spune că am suferit la început. Cea mai pură formă de suferință. Poate sunt alintată, dar așa a fost. Am dat muzica tare până când m-a lăsat încărcătorul de la iPod și așa am renunțat la căști, m-am împăcat cu mine, cu vocile și am învățat să mă ascult mai bine.

Echipamentul

Acum sunt la începutul febrei achiziționării echipamentului. Mi-am făcut teste de pronație în două magazine de profil, am probat vreo 5 sau 6 perechi de adidași, i-am testat pe benzile de alergare din magazin și simțeam că alerg pe nori. Ca o fericită posesoare de picior mărimea 41, îmi iau adidași de la băieți, mărimea 42 sau 43. Ajunsă la casă, vânzătoarea mi-a și spus: “Să-i poarte cu placere”. I-am transmis asta bărbatului din mine și l-am rugat să nu mai alerge cu 7 min/km vreodată. După toată povestea și după vreo 20 de kilometri alergați cu noii adidași, am realizat că n-am făcut cea mai bună achiziție. E ca-n dragoste: săruți multe broaște până când îl găsești pe Făt-Frumos și testezi multe perechi de adidași până să-i găsești pe cei care “aleargă singuri”.

Probabil arătăm ca niște sectanți când începem să ne atingem tricourile pentru a vedea “cum e materialul”, ne apăsam vârfurile adidașilor “să verificăm dacă unghia are suficient spațiu”, ne descălțăm pentru a ne arăta “pernuțele” din șosetele de alegare, facem schimb de pantofi proaspăt alergați și, implicit, transpirați pentru a-i testa. Discuțiile noastre despre încălțări de alergare s-ar putea să sune a chineză pentru alții, însă, credeți-mă, există în ei cam la fel de multă inginerie ca-ntr-un iPad.

Ziua în care te gândești la maică-ta

Da, va veni ziua în care te vei întreba: Ce caut eu aici? Când a crescut craca asta de sălcie și de ce mă plesnește peste față? Va veni ziua în care te vei gândi la maică-ta, imaginându-ți că te întreabă liniștită: “Bai mamă, pentru asta te-am crescut, ca să te chinuiești așa?”

Eu am experimentat asta la prima alergare pe ploaie. La meteo spuneau că sunt 10% șanse de ploaie. Toate cele 10% șanse au fost de la 7 la 8, timpul în care noi aveam de alergat. Îmi curgea atât de multă apă pe față, încât simțeam că-mi curge fața cu totul. Eram udă până la piele și îmbrăcată prea gros. Îmi era frig și cald în același timp. Mi s-a părut că sunt un pic masochistă.

Echipa

Cele mai importante lucuri se păstrează pentru final. Mereu mănânci în jurul cremei croisantului 7Days și mereu vorbești de echipă la sfârșit. E trist când scapi pe jos crema de la croisantul 7Days și când te gândești că se va termina programul Primul Maraton în octombrie și fiecare va alergă pe alte alei. Îmi va fi dor să alergăm în tandem, pentru că atunci când cel de lângă tine continuă, continui și tu. Turele de lac trec mai reprede când ai alți oameni lângă care să povestească despre geluri, minerale și alte nimicuri. O să-mi fie dor și de berile de după, căci nimic nu stinge mai bine setea ca o halbă de bere la City Grill sau la Pescăruș. Suntem o trupă de oameni mișto, nu știu cum a fost fiecare mânat in luptă, important este că am devenit un pic mai buni. Azi putem spune că ne pricepem un pic la alergat.

Închei prin a vă spune că nu există sport fără echipă, nici măcar alergarea. Eu am avut echipa Primul Maraton – colegii și antrenorii.

Multumesc celor care ne-au adus până aici în pas alergător. Gabi, Oana și Marian, sunteți minunați!

Acest articol a aparut si in revista Alerg.ro si pentru asta ii multumesc lui Marian Chiriac.

 

Doua locuri la Freak Show

Undercloud

Actul I: Sandalele portocalii

Personaje: Eu, Ana, Sandalele portocalii

Am ras mult la Happy End, insa am iesit cu 10 minute mai devreme ca sa nu intarziem la Freak Show, piesa cu Florin Piersic Jr. Vedem o lunga coada si ne asezam cuminti la ea. Aflam ca spectacolul incepe abia peste 20 de minute. Futu-i. Eterne regrete pentru ca nu am vazut sfarsitul din Happy End. Ne luam o bere si ma veselesc putin. Happy End se terminase si vedeam cum oamenii incep sa iasa si sa se indrepte catre iesire. Noi tot la coada. Ce sa faci la coada? Hai sa intrebam pe cineva daca Happy End a fost cu happy end.

Oprim o domnita singura, tantosa, cu niste sandale portocalii asortate unei genti portocalii, micuta, blonda si cu vreo 5 ani in urma cu moda. Aruncam vreo trei „Auzi, auzi?” pana cand se intoarce catre noi. Imi  este dat sa mi treaca pe la urechi cel mai prost rezumat pe care cineva mi l-a facut vreodata.  A inceput sa vorbeasca fara sa respire, ca dupa un antrenament greu si sa arunce cuvinte dezlegate (Spoiler alert!!!): „Avea pastile…si a venit Moartea, Moartea cu coasa si a plecat si arata asa la public (adica degetele mijlocii de la ambele maini).”

Actul II: Doua locuri 

Personaje:  Eu, Ana, Fata mignona,  Blondul, Fata cu ie, Niko Nitai

Intram la Freak Show dupa o coada de vreo 150 de persoane si vreo 20 de minute de asteptare. Pe partea stanga foarte multe locuri libere, inclusiv in fata. Ce fericire! Ma arunc spre ele. Ne asezam pe randul 3, cam pe cele 5 locuri din margine. Nu incepuse spectacolul, dar incepuse foiala pe la noi. Retineti ca eu ma veselisem deja: o data de la bere si a doua oara de la sandelele portocalii cu cel mai prost rezumat.

Sa o luam schematic, pentru a pune ordine in haos.

  1. Ana incepe o poveste oarecare.
  2. Eu o intrerup incercand sa fac o gluma proasta si ma hlizesc un pic bucuroasa ca am intrerupt-o.
  3. Ana continua povestea oarecare.
  4. Domnisoara de langa mine, sa-i zicem Fata mignona, se ridica si-mi spune ca vrea sa treaca pe locul din fata mea, pe diagonala de ea, in randul urmator. Fata mignona: „Imi dati voie, va rog? as vrea sa trec acolo”. Eu: „Si? Vrei sa sari?” Fata mignona zambeste jovial si ma roaga sa ma ridic. Ne ridicam. Ii intrerupe Anei povestea oarecare.
  5. Dupa plecarea Fetei mignone langa mine raman doua locuri libere, erau mai spre centru.
  6. Ne ridicam si ne mutam pe cele doua locuri mai la dreapta, cand imi dau seama ca am in fata o matahala blonda, cu o freza nazista, din aia cu suvita intr-o parte si cu ochelari de hipster. Credeam ca doar cheliosii au ceafa lata, dar nu e este asa. Ii vom spune in continuare Blondul. Nu vedeam nimic in fata. Probabil ca Blondul a fost motivul pentru care Fata mignona a plecat.
  7. Ne mutam inapoi pe locurile intiale, langa mine raman cele doua locuri libere. Ana cred ca reincepe povestea oarecare.
  8. Fata mignona pleaca de pe locul din fata mea, asa ca si acela ramane liber.
  9. La marginea randului nostru apare Niko Nitai, un personaj cu un par mare blond imbatranit si cu o barba strufoasa. Era insotit de o voluntara care ne intreaba daca sunt libere cele doua locuri libere de langa mine. Ii spun ca da.
  10. Ne ridicam pentru ca domnul Niko Nitai sa intre. Daca Ana a inceput povestea oarecare, atunci i-o intrerupe.
  11. Domnul Niko Nitai se aseaza si observa ca Blondull ii ocupa tot campul vizual. Se ridica in picioare si vede locul din fata mea, pe diagonala de el, in randul urmator.
  12. Daca Fata mignona n-a vrut, domnul Niko Nitai sare. Eu nu i-am zis nimic.
  13. Eu ma intreb ce dracu se intampla. Ne hotaram sa declaram cele doua locuri ocupate pentru viitori doritori. N-au mai fost doritori.
  14. Domnul Niko Nitai pleaca de pe locul din fata mea, asa ca ramane din nou liber. Se aseaza pe primul rand, fix pe mijloc.
  15. Vazand locul liber din fata mea, Blondul se gandeste sa se mute…
  16. Dupa aceasta comedie, Blondul, cel care a alungat atatia oameni, a ajuns in fata mea.
  17. Rad cu lacrimi, ceea ce se intampla era ireal. Un spectator din spatele meu, mai negrut la ten, dar nu tiganos (ii vom spune Brunetul) a vazut toata parada, zambea si el. Ma sfatuieste sa  ma mut pe cele doua locuri libere. Un detaliu foarte important: Brunetul doar zambea, caci in actul III va rade…
  18. Puteam sa ma mut, dar nu mai aveam chef, vedeam perfect spre microfonul de pe scena. A fost o decizie ce mi-a pecetluit destinul.
  19. Langa mine au ramas doua locuri libere, imediat dupa ele era Fata cu ie.

Actul III: Rasul in ritm si in „Awwww!”

Personaje: Brunetul, Niko Nitai

DSC_4652

Sursa foto: undercloud.ro

Incepe spectacolul si Florin Piersic Jr. flutura niste desene cu penisuri pe ele. Eu nu-i gustam foarte mult glumele, nici sala nu prea radea, era chiar liniste.

Un „Hă! Hă! Hă!” retardat, scurt, rupe ritmul. Brunetul din spate se distra. Dupa acest moment s-a lasat liniste, sala l-a acceptat.

Apoi un „Ha!” si mai scurt, parca intrerupt de-un dirijor printr-o miscare din incheietura. Nu era in 3 timpi ca cel al Brunetului, era la obiect, era constatator, era un fel de „Aha!”, era al domnului Niko Nitai, din primul rand. Din nou liniste, sala l-a acceptat si pe el.

La al doilea „Hă! Hă! Hă!” de la Brunet am izbucnit cu totii. Lumea nu mai radea la glumele lui Piersic, radea de rasul Brunetului si apoi de rasul lui Niko Nitai. Chiar si Piersic zambea de scena.

Intre toate penisurile, o singura data apare o inimioara intre plansele lui Piersic (e in imagine) si o tipa exclama, tot in linistea salii un „Awwwwww!”. Din sala izbucneste.

Puteam face un cantecel: „Hă! Hă! Hă!” – „Ha!” – „Hă! Hă! Hă!” – „Ha!” –  „Awwwwww!” – „Hă! Hă! Hă!” – „Ha!” – „Hă! Hă! Hă!” – „Ha!”.

Am dus-o asa in prima bucata din piesa, razand de rasul lor.

Actul IV: Ochelarista

Personaje: Fata cu ie

Vine momentul pe care eu il detest in teatru, implicarea publicului in piesa. Piersic se aseaza in fata scaunelor de pe primul rand, reflectorul cade pe el si incepe sa strige. Intinde un cartenetel spre cineva.

Piersic in pielea unui Freak oarecare: „Da, ochelaristo, cu tine vorbesc!” si ii intinde un carnetel Fetei cu ie. Pe toate foile erau desenate X-uri. „Zi al cui e carnetelul!”

Fata cu ie cauta prin foi. Ma gandeam ca trebuie sa fie foarte greu, al cui dracu sa fie carnetelul? Reflectorul era pe ea si trebuia sa dea un raspuns cool, l-a ratat. „Al lui Mircea Badea?” zice ea.

Piersic in pielea unui Freak oarecare: „Ce gusturi proaste ai! Nu mai rade ca proasta, al cui e carnetelul?”

Fata cu ie rateaza si urmatorul moment: „Al lui Basescu?”

In tot acest timp ma gandeam ca am fost salvata de distanta celor doua locuri libere. Eu trebuia sa fiu langa Fata cu ie, langa cea careia Piersic ii zicea acum „ochelarista” si spre care striga „Nu mai rade ca proasta!”. Daca stateam langa ea poate ma alegea pe mine…Probabil ca n-as mai fi venit la teatru o perioada.

A fost o seara ciudata, un Freak Show.

 

The Age of Adaline si elixirul tineretii vesnice din 2035

the age of adalineConform The Age of Adaline, in 2035 se va descoperi efectul compresiei electronilor in acidul dezoxiribonucleic (am zis sa scriu ADN asa, mai labartat, ca sa para stiintific). Astfel, odata trazniti de fulger, oamenii nu vor mai imbatrani. Ati inteles, din fulger se duce electricitatea in ADN si tot asa. Cu expectia principiului stiintific de balta, sper ca n-am zis vreo duda pe aici.

Too little, too late for me. O sa am 49 de ani si inca 10 ani de credit😀. Sper sa se descopere un elixir al tineretii vesnice un pic mai devreme si un pic mai…noninvaziv.

Intorcandu-ne la the chick flick aici de fata, avem una bucata poveste de dragoste. Pe o scara de la 1 la 10 a innodarii lacrimilor in barba, unde The Notebook are 10, The Age of Adaline primeste 2.

Un singur citat e de retinut si de scris mare pe pereti (which i’m going to do la casuta): „Years, lovers and glasses of wine, these are the things you should never be counting.”

Plus niste trivia: Blake Lively, tipa din rolul principal, este actuala nevasta a lui Ryan Reynolds (fosta este Scarlett Johansson). Asta ca sa stiti cine cu cine si cand.🙂

Ziua in care am gasit magazinul de cumparat creier

De vreo 3 saptamani acum, ma pregatesc pentru „beach body”. Mananc doar ierburi si rezist, cu mici scrasniri de dinti, in fata prajiturilor de tot felul si eclair-urilor.

Azi,  iese fata simpla de la tara la restaurant de neam ales. Se uita in meniu si se hahaie precum un adolescent la ora de sexologie: „Ia uite, astia au pizdulice in meniu.”. Ma gandesc apoi la momentul penibil in care unu’ isi va fi comandat controversatele bucate si bucatarul, uitand cine este cel ce manancaca deliciile, striga din toti plamanii: „Cine are pizdulice?”.  Imi dispare sceneta puerila din cap si revin la maturitate. Vin aperitivele traditionale cu jumari incluse. Ma uit spre ele si zic: „Uaaaaa, jumari!”. Chelnerul imi replica: „Jumari….si n-am voie”. Gata, m-a citit asta micu. Is domnita aia plictisitoare de la masa de nu mananca prajeli, s-a dat la ierburi, nu bea cafea, primeste doar apa plata cu lamaie si nu, nu vrea jumari. Roze de Corcova servim! Va multumesc! Regim primim, dar alcoolul se considera exceptie.

Urmeaza „the main course” si vine ospatarul pe la fiecare sa ne intrebe ce  ne dorim. Ii zic sincer si din inima ca io-s aia „fara de jumari” in cazul  in care m-a pierdut prin multimea pestrita. „Aveti cumva ceva gratar” intre eu ridicand spranceana.

Chelnerul imi spune ca ar avea niste pizdulice, dar avand in vedere ca-s femeie, „poate ar fi mai  bune niste fudulii, dar fudulii n-avem. Va mai pot aduce un creier. Na, va recomandam si noi ce ne lipseste”. Am apeciat persoana I, plural. De la persoana I, plural pana la persoana II, plural era o diferenta de bacsis care putea atinge si 100%.  „Va mai putem aduce si niste maduvioare”.

Am aprobat creierul si maduvioarele insotite de legume la gratar.

Vine domnul meu cu vreo 3 farfurii pe brat si intreaba: „Dumneavoastra ce aveti?”. Intreaba asa….cat sa auda toata masa. Ii zic: „Eu mi-am comandat creierul”. Ne hahaim, ma uit in farfurie si, cum ar veni, imi caut creierul. O colega ma roaga sa-i dau sa guste. Se intinde spre creier, eu ii zic: „Nu nu nu, ia de aici, asta e creierul!”. Chelnerul intervine rapid: „Nu, alea sunt maduvioareele”. „Ok, deci tre sa mai mananc niste creier, ca sa stiu cum sa-l gasesc.”

Poate ar fi fost mai bine sa-mi fi luat niste pizdulice…